Exercitiu de imaginatie
But it’s hard to stay mad, when there’s so much beauty in the world.
” I had always heard your entire life flashes in front of your eyes the second before you die. First of all, that one second isn’t a second at all, it stretches forever, like an ocean of time….for me, it was lying on my back at Boy Scout Camp, watching falling stars…and yellow leaves, from the maple trees that lined our street…Or my grandmother’s hands, and the way her skin seemed like paper…and the first time I saw my cousin Tony’s brand new Firebird. And Janie…and Janie. And…Carolyn. I guess I could be really pissed off about what happened to me…but it’s hard to stay mad, when there’s so much beauty in the world. Sometimes I feel like I’m seeing it all at once, and it’s too much, my heart fills up like a balloon that’s about to burst…and then I remember to relax, and stop trying to hold on to it, and then it flows through me like rain. And I can’t feel anything but gratitude for every single moment of my stupid little life… You have no idea what I’m talking about, I’m sure. But don’t worry… You will someday. “
Am multe citate preferate, carti sau filme de care imi amintesc uneori. Nu o data mi-am spus ca mi-ar placea ca viata sa fie ca in filme. Ironia este ca ele sunt ispirate din viata. Din “stupida si mica ” noastra viata, care de cele mai multe ori ni se pare plictisitoare, comuna, banala si lipsita de importanta. Dar este cel mai important lucru pe care il avem. Si cu toate acestea, eu uit. Uit si ma supar, uit si stau bosumflata, uit si ma incrunt, nu ma bucur, pierd timpul, sau nu multumesc. Uit ca trebuie sa fiu senina si sa zambesc, sa infrunt cu optimism si curaj toate obstacolele, uit ca nu trebuie sa astept nimic de la cei din jur. Partea aceasta este cea mai dificila. Desi am inteles faptul ca suntem singurii in masura de a ne “procura” fericirea, inca gasesc ca este mult mai usor sa arunc aceasta responsabilitate pe umerii celor din jur . Astept ca ei sa imi ofere motive sa zambesc, sa imi acorde atentie si sa ma iubeasca. Dar nu oricum, ci asa si cat vreau eu. O cantitate care creste din ce in ce mai mult si care nu imi este suficienta niciodata. Nu pot sa ma multumesc cu putin si devin lacoma. Nu stiu inca daca excesul de atentie sau de iubire poate provoca reactii neplacuta, ca atunci cand mananci prea mult, dar daca as fi o fiinta intelepta, precum filosofii, m-as hrani doar cu apa, soare si aer.
Cea mai mare frica a mea este sa ajung batrana si sa nu fi inteles nimic din viata. Sa fi trait ca o frunza purtata de vant in toate directiile, incapabila sa preia controlul si care la final se ofileste si moare intr-un colt. Sa fi iubit prea putin si sa fi vrut prea mult. Mai mult nu este niciodata suficient, si de aceea in unele momente, ma opresc. Respir adanc, privesc in jurul meru si incerc sa fiu cu adevarat recunoscatoare pentru ceea ce am primit. Incerc sa alung temerile, problemele care in realitate nu exista si gandurile urate. Este ca atunci cand ai un cosmar, te trezesti, si simti cum sufletul iti zburda de fericire ca fost doar un vis. Sau ca atunci cand ceav bun si frumos ti se intampla si ai senzatia ca orice este posibil. Si totul este defapt o senzatie, o perceptie a lumii in care ne pierdem si care pentru fiecare dintre noi capata alte intelesuri.
Este atat de greu sa accept ca desi privim aceeasi floare, pentru mine este cel mai minunat lucru pe care l-am vazut vreodata, iar pentru tine este doar o planta lipsita de stralucire. Este atat de greu sa cer, cand astept ca ceilalti sa ghiceasca ceea ce imi doresc, este atat de greu nu compar oamenii in permanenta cu mine si sa spun “eu nu as fi facut niciodata asta”. Dar cel mai greu este sa ii vad, sa ii inteleg si sa-i iubesc fara sa filtrez totul prin sufletul meu egoist si infometat. Si de accea uneori trisez si spun ca mi-e frica.
I couldn’t help but wonder: in a gravity-free world of “anything goes,” what constitutes cheating?
Miranda, the bright one, spune la un moment dat ca nu actul de a insela in sine este ceea ce ii provaca durere, ci tradarea (“the behind my back part)”. Am scris acum ceva timp despre tradare si poate ca ar mai fi multe de spus, dar pentru a raspunde la intrebarea de mai sus, este necesara o auto evaluare. Fiecare dintre noi se ghideaza dupa anumite idei, concepte, isi impune propriile limite si este dispus sa faca sau nu compromisuri. Desi ne place sa credem ca suntem liberi si incercam sa ne indeletnicim doar cu lucrurile care ne plac, este imposibil sa realizam acest lucru in permanenta. Viata noastra constituie un lung sir de marunte compromisuri, menite in definitv sa ne distraga atentia de la partile negative si de la adevaratele tragedii.
Oamenii se tem de compromisurile in relatii, dar eu cred ca ele exista cu sau fara voia noastra, secretul constand in a nu transforma relatia insasi intr-un compromis. Revenind la libertate, noi suntem cei care acceptam pana in ce punct “inchidem ochii”. Libertatea este insa si cea care ne indeamna oare la tradare? “A insela” mi se pare o expresie puerila si usor stupida, dar suna mai putin violent decat sinonimele ei, tradarea sau minciuna. In ce consta? Pentru mine raspunsul este foarte usor: in orice lucru pe care tu il faci stiind ca mie imi displace sau ca mi-ar putea provoca suferinta si in orice gest pe care l-ai facut si simti nevoia sa mi-l ascunzi, sau nu poti sa mi-l marturisesti.
“A insela” este atunci cand intervin mastile. Cand ma mangai sau imi strangi mana si simt vinovatie in atingerea ta. Atunci cand fericirea izvorata din dragoste si bucurie simpla se transforma intr-un efort de a nu scoate la iveala faptul ca gandurile tale se indreapta in alta parte. Tristetea provocata este la fel de mare indiferent de modalitate prin care un om tradeaza, si asta pentru ca oricat de bine devzoltata ar fi capacitatea noastra de a disimula sau de a minti, atunci cand prezenta celui de langa tine este doar fizica, lipsa nu se poate strecura neobservata.
Din pacate ma intorc intr-un loc de unde pornesc de fiecare data: alegerile pe care le facem. Totul se rezuma la ele si de cele mai multe ori regretele care urmeaza sunt consecinta faptului ca am ales intr-un anumit fel. Puteam alege diferit si atunci viata ne-ar fi purtat pe alta cararea, ne-ar fi aratat alte posibilitati, iar noi am fi putut fi mai fericiti sau mai nefericiti, in functie de acea alegerea care nu s-a materializat niciodata. Dar cum nu este intelept sa traim in trecut, ci trebuie sa fructificam cat mai mult clipa prezenta, alegerea poate sa nu fie intotdeauna cea mai potrivita, dar poate sa tina cont de cat mai multe elemente. Suntem fiinte egoiste si ne intereseaza mai mult decat orice propriul bine si fericirea proprie, dar asa cum spunea Aristotel, singuratatea este pentru un zeu ori pentru o fiinta degradata. Iar pentru a nu fi singur, trebuie sa tii cont si de binele celui de langa. Nu putem sa ne transformam in bunul samaritean, dar putem sa ne gandim la noi dintr-o alta perspectiva: nu la cata fericire imi provoaca alegerea x in momentul dat, ci la sentimentele care m-ar incerca daca cel de langa mine s-ar gandi la randu-i doar la prima varianta.
Pentru a incheia pe un ton cat mai vesel, iata ce spun si altii despre “a insela” :
“I was thrown out of college for cheating on the metaphysics exam; I looked into the soul of the boy sitting next to me” (Woody Allen)
Le toi du moi
Je suis ton pile
Tu es mon face
Toi mon nombril
Et moi ta glace
Tu es l’envie et moi le geste
Toi le citron et moi le zeste
Je suis le thé, tu es la tasse
Toi la guitare et moi la basse
Je suis la pluie et tu es mes gouttes
Tu es le oui et moi le doute
T’es le bouquet je suis les fleurs
Tu es l’aorte et moi le coeur
Toi t’es l’instant moi le bonheur
Tu es le verre je suis le vin
Toi tu es l’herbe et moi le joint
Tu es le vent j’suis la rafale
Toi la raquette et moi la balle
T’es le jouet et moi l’enfant
T’es le vieillard et moi le temps
Je suis l’iris tu es la pupille
Je suis l’épice toi la papille
Toi l’eau qui vient et moi la bouche
Toi l’aube et moi le ciel qui s’couche
T’es le vicaire et moi l’ivresse
T’es le mensonge moi la paresse
T’es le guépard moi la vitesse
Tu es la main moi la caresse
Je suis l’enfer de ta pécheresse
Tu es le Ciel moi la Terre, hum
Je suis l’oreille de ta musique
Je suis le soleil de tes tropiques
Je suis le tabac de ta pipe
T’es le plaisir je suis la foudre
Tu es la gamme et moi la note
Tu es la flamme moi l’allumette
T’es la chaleur j’suis la paresse
T’es la torpeur et moi la sieste
T’es la fraîcheur et moi l’averse
Tu es les fesses je suis la chaise
Tu es bémol et moi j’suis dièse
T’es le Laurel de mon Hardy
T’es le plaisir de mon soupir
T’es la moustache de mon Trotski
T’es tous les éclats de mon rire
Tu es le chant de ma sirène
Tu es le sang et moi la veine
T’es le jamais de mon toujours
T’es mon amour t’es mon amour
Je suis ton pile
Toi mon face
Toi mon nombril
Et moi ta glace
Tu es l’envie et moi le geste
T’es le citron et moi le zeste
Je suis le thé, tu es la tasse
Toi la putain et moi la passe
Tu es la tombée moi l’épitaphe
Et toi le texte, moi le paragraphe
Tu es le lapsus et moi la gaffe
Toi l’élégance et moi la grâce
Tu es l’effet et moi la cause
Toi le divan moi la névrose
Toi l’épine moi la rose
Tu es la tristesse moi le poète
Tu es la Belle et moi la Bête
Tu es le corps et moi la tête
Tu es le corps. Hummm !
T’es le sérieux moi l’insouciance
Toi le flic moi la balance
Toi le gibier moi la potence
Toi l’ennui et moi la transe
Toi le très peu moi le beaucoup
Moi le sage et toi le fou
Tu es l’éclair et moi la poudre
Toi la paille et moi la poutre
Tu es le surmoi de mon ça
C’est toi qu’arrives des mois si ?
Tu es la mère et moi le doute
Tu es le néant et moi le tout
Tu es le chant de ma sirène
Toi tu es le sang et moi la veine
T’es le jamais de mon toujours
T’es mon amour t’es mon amour.
I couldn’t help but wonder: are there still certain things in a relationship one should never say?
Intr-unul din filmele mele preferate, Closer, un personaj spune la un moment dat ca avem nevoie de adevar, pentru ca fara el, am fi animale. Toti pretindem ca spunem adevarul, poate ne si dorim sa o facem, dar cu siguranta asteptam din partea celorlalti sa fie sinceri cu noi. Dar atunci cand primim ceea ce ne-am dorit, si anume, adevarul, sau mai bine spus, cand adevarul ne izbeste in fata, dureros, crud uneori sau de nesuportat, nu am prefera sa nu -l fi aflat? Sa ramanem, asa cum ii place prieteni mele, A, sa spuna “in balonul nostru de sapun”? Balonul se sparge intr-o zi, cu sau fara voia noastra si atunci descoperim ca omul alaturi de care am dormit 16 ani in pat este un strain. Aflam ca toate perceptiile noastre sunt eronate si lumea se prabuseste. Lumea construita de noi devine o himera.
Ce ne ramane? Dezamagirea, deziluzia, rana produsa de tradare, furia, dorinta de razbunare si teama de suferinta? Sau ne pierdem definitiv increderea in oameni. Pentru mine, a nu fi animale inseamna a avea incredere. Pentru ca daca cel de langa noi va alege sa ne insele, o va face fie ca ii acordam increderea, fie ca nu. Este un lucru pe care nu-l putem controla. Asa cum in realitate, nu il putem controla pe celalalt.
Am crezut intotdeauna ca in momentul in care intre doua persoane exista o legatura, se creeaza o conexiune, comunicarea depaseste barierele impuse de normele sociale. Depaseste politetea, complezenta si pe alocuri nepasarea. Pot sa iti spun ceea ce cred fara sa ma folosesc de artificii, menajamente, pot sa fiu sincer. Dar m-am inselat. In anumite situatii este mult mai benefic sa nu spunem tot ceea ce credem. Fara a avea secrete. Pur si simplu nu trebuie sa ne varsam toata incarcatura emotionale in bratele celuilalt, trebuie sa ne abtinem din a arunca vorbe grele, urate chiar daca acestea ne coplesesc. Nu constientizam pe deplin, dar cuvintele provoaca rani foarte adanci. Fie ele rostite, scrise, urlate, transmise pe orice cale. Cuvintele ni se intiparesc in minte si in suflet, iar ecoul lor nu se pierde poate niciodata.
Dar care sunt lucrurile care nu trebuie spuse? Nu inversam de multe ori situatiile si tindem sa aruncam vorbe dar sa pastrem secrete, sa ne ascundem? Avem curajul sa spunem ceea ce credem fortati de imprejurari, sau pentru ca ne enervam, dar in momentele in care nu exista tensiune, si puterea noastra de a fi sinceri pana la capat dispare. Teama, slabiciunea si faptul ca tindem sa alegem calea cea usoara de fiecare data, nu ne permit sa depasim zona noastra de confort sau se ne imaginam in locul celuilalt.
Avem parole pentru laptop, pentru telefon si pentru cele o suta de conturi pe care le utilizam. Partea amuzanta este ca “parola” vine din cuvantul de origine franceza “parole” care inseamna “cuvat”. Gasim un “cuvant” care ne pastreaza secretele, dar oare nu putem sa gasim acel cuvant care sa le distruga? Acel cuvant care se numeste adevar, care doare dar care ne intareste incredrea in noi si in ceilalti.
The one
Pentru ca asa cum spunea Carrie, ca in fiecare femeie puternica se ascunde o printesa care asteapta sa fie salvata, fiecare femeie viseaza la rochia alba de mireasa. Dar pana la rochie, nunta si luna de miere, toate ne imaginam momentul in care EL se va aseza in fata noastra, intr-un genunchi, va deschide o cutie mica si va rosti intrebarea magica. Bineinteles ca scenariul acesta capata diverse forme in mintile noastre, dar pentru mine exista doar unul singur, perfect.
EL, si EL, “The ring of rings, as it has been called, is the most brilliant ring ever. It is also the most beautiful.”
sase luni, sau, trei luni mai tarziu
Timpul are valoarea pe care i-o conferim noi. Uneori zboara mult prea repede, cateodata ne terorizeaza si secundele parca refuza sa treaca. O secunda poate sa fie atat de scurta, sau sa dureze la nesfarsit. Sase luni sunt o nimica toata, sunt poate viata unui om, sunt doau treimi din timpul pe care un copil il petrece in pantecul mamei.
Poti sa te indragostesti de cineva intr-una sau un milion de secunde. Sa-l iubesti, iti poate lua o viata intreaga. Sa nu-l mai iubesti, timp.
Stii ca iubesti atunci cand te doare lipsa, cand te umple de bucurie prezenta, cand totul se scalda intr-o alta lumina si atunci cand contururile, dar si sensurile lucrurilor din jur sunt mult mai usor descifrabile. Pentru ca iubirea da nastere unui alt limbaj. Mai mult, banuiesc ca se poate sau nu, in functie de disponibilitatea fiecaruia de a da si de a primi. De ceea ce il impinge sa continue sau il opreste atunci candar putea merge mai departe.
Nu avem nicio certitudine. Doar cea a mortii si a trecutului, desi, de multe ori, fabricam un trecut aflat in concordanta cu ceea ce ne-am fi dorit sa se intample, cu idealurile si dorintele noastre nematerializate. Trecutul care ne insoteste trebuie sa fie suportabil, sa putem trai cu el, sa-l purtam in spate fara sa ne cocoseze. Cat despre control, aceasta este doar o iluzie menita sa ne salveze de la o crunta depresie. Nu detinem controlul asupra nimanui si a nimic, suntem doar noi, slabi si previzibili.
Dragostea continua sa fie motorul care invarte totul, chiar daca obiectul ei ti-a fost rapit. Chiar daca privirea lui nu se mai intersecteaza cu a ta, chiar daca mana lui nu se atinge de a ta, chiar daca parfumul se pierde si treptat ajungi sa nu-l mai simti, chiar daca durerea, dorul, tristetea, furia te coplesesc, si nimic nu se afla in fata ta pentru a le stavili, ea inca exista, independent de persoana spre care s-a indreptat. Dragostea nu moare odata cu usile trantite, cu tipetele si cu vorbele grele. Ea moare odata cu timpul. Timpul pierdut trantind usi, tipand si aruncand vorbe grele. Cu timpul pierdut dormind in loc sa-ti privesti iubitul cum doarme langa tine, timpul pierdut cu lucrurile inutile care te determina sa te trezesti in fiecare zi, dar care nu dau savoare vietii. Te poti dispensa de iubire, poti trai fara sa imparti patul cu cineva, dar bucuria de a imparti, fie patul, fie o bucata de ciocolata, fie un sarut, fie un tipat dispare intr-un loc de unde nu o mai poti recupera.
Am auzit de multe ori spunandu-se ca oamenii constientizeaza valoarea a ceea ce au avut, doar in mometul pierderii, adica atunci cand nu mai au. Eu cred ca acest lucru se intampla datorita inclinatiei noastre spre comparatie. Comparam in permanenta trecutul cu prezentul, oamenii din viata noastra, momentele traite, intensitatea trairii lor, sentimentele noastre si mai ales capacitatea celor din jur de a ne produce noua fericire. Aceasta idee atat de absurda dar in acelasi timp de care oamenii nu se pot desparti nicio secunda, ajunge de multe ori sa umbreasca gesturile celorlalti, sa vorbeasca mai tare decat faptele care au ca scop tocmai indeplinirea ei.
Cateva secunde sunt prea mult in acest moment, si am senzatia ca ma pierd printre ele, ca nu mai reusesc sa astern aici ceea ce simt cu adevarat.
Nu am aflat pana acum daca sunt multe sau putine 23 328 000 de secunde, pentru mine au trecut ca si cum ar fi fost una, si imi doresc sa adaug la nesfarsit zero-uri pentru a putea profita de fiecare. Sa nu uit.
Despre iubirea mea
Intotdeauna am visat mai mult decat o permite bunul simt. Dar mi-a placut, imi place, ma hraneste si nu ma lasa prada deznadejdii in momentele in care sunt inconjurata de tristete. Iubirea mea e simpla, e un vis atat de frumos, incat nu este nici macar prostesc. Desi tot timpul am spus ca filmele sunt filme si ca nu exista asemenea povesti in realitate, exista totusi trei dintre acestea care ilustreaza iubirea mea, in moduri diferite, dar foarte aproape de adevar.
Primul este Meet Joe Black, a carui poveste miraculoasa, probabil siropoasa pentru anumite gusturi, are acea simplitate de basm, si iti permite pentru doua ore sa crezi ca iubire dincolo de orice nu este doar un mit.
“Love is passion, obsession, someone you can’t live without. If you don’t start with that, what are you going to end up with? Fall head over heels. I say find someone you can love like crazy and who’ll love you the same way back. And how do you find him? Forget your head and listen to your heart. I’m not hearing any heart. Run the risk, if you get hurt, you’ll come back. Because, the truth is there is no sense living your life without this. To make the journey and not fall deeply in love – well, you haven’t lived a life at all. You have to try. Because if you haven’t tried, you haven’t lived.
Trust, responsibility, taking the weight for your choices and feelings, and spending the rest of your life living up to them. And above all, not hurting the object of your love.
So that’s what love is according to William Parrish?
Multiply it by infinity, and take it to the depth of forever, and you will still have barely a glimpse of what I’m talking about. “
Al doilea este fabulosul The Notebook, care incepe prin a-ti spune ca a existat un om a carui mareata si unica realizare in intreaga sa viata, a fost sa iubeasca o femeie mai mult decat orice altceva pe lume.
“I am nothing special; just a common man with common thoughts, and I’ve led a common life. There are no monuments dedicated to me and my name will soon be forgotten. But in one respect I have succeeded as gloriously as anyone who’s ever lived: I’ve loved another with all my heart and soul; and to me, this has always been enough.”
Iar al treilea, Closer, te loveste in stomac, te doare si te oripileaza, dar este la fel de sincer si de frumos, lipsindu-i doar idilicul.
“I fell in love with her, Alice.
Oh, as if you had no choice? There’s a moment, there’s always a moment, “I can do this, I can give into this, or I can resist it”, and I don’t know when your moment was, but I bet you there was one.
And you left him, just like that?
It’s the only way to leave. “I don’t love you anymore. Goodbye.”
Supposing you do still love them?
You don’t leave.
You’ve never left someone you still love?
Nope.”
“Ne trezim, luam micul dejun pe malul Senei, croissante si Verveine, ne tinem de mana, iar cu cealalta cititm. Ne plimbam prin parc, deodata se opreste: ma strange in brate si danseaza cu mine, ma invarte tare si sa rasuceste si este o muzica atat de frumoasa, dar eu nu o aud foarte bine. O aude el. Ne petrecem restul diminetii in librarii si pe strazi, iar la pranz, mancam din aceeasi farfurie si nu ne putem uita in alta parte decat unul in ochii celuilalt. Imi citeste pe o banca poezii si ma mangaie pe par. Ma duce la opera, iar el poarta costum si eu rochie neagra. Ne tinem de mana, pur si simplu nu ne putem dezlipi, iar oamenii din jur ne privesc de parca am fi din alta lume. Din cand in cand ma strange la pieptul lui, foarte tare si ii aud inima cum bate. Miroase a parfum frantuzesc si pielea lui este ca o foaie dintr-o carte veche de povesti. La sfarsit apaludam si plangem impreuna de emotie. Iesim, afara este frig iar el imi pune haina lui pe umeri fara sa ma faca sa arat precum un om al strazii. Alergam spre turn, urcam pana la ultimul etaj. Parisul este coplesitor. Ma saruta atat de lung incat mi se taie rasuflarea. Imi spune ca ma iubeste. Dar stiu asta deja. Privim imbratisati luminile si coboram. Ne impiedicam, radem, ne sarutam la fiecare colt de strada. Urcam in mansarda si incepe sa ploua, se aude atat de frumos. Imi desface parul (cu rabdare, desi aveam atatea agrafe), ma dezbraca frumos, are grija de mine, ma ia in brate, ma aseaza intr-un pat mare, alb si putin rece. Ma acopera el, sa nu-mi fie frig. Ma iubeste ca nimeni altcineva, dorindu-ma si traind intr-un timp care pentru ceilalti oameni nu exista. Pielea noastra e incinsa de prea multa dragoste. Ultimele stele dispar si soarele rasare, ocrotind orasul. Geamul imens, larg deschis, lasa inauntru aerul proaspat si viu, de dimineata. Ne imbratisam atat de strans, de parca ne-am teme sa nu ne desparta cineva. Adormim tinandu-ne de mana, cu picioarele incolacite si cu buzele lipite. Deschidem ochii in aceeasi secunda. Nu stim ce zi este. “
Note false, dragoste sau liberalism
“Cand filosofii isi imagineaza societati utopice, rareori le concep ca pe niste creuzete in care se topesc diferentele; mai degraba aceste societati sun bazate pe asemanari de gandire si pe unitate, similaritate si omogenitate, o serie de scopuri si presupuneri comune. Tocmai aceasta congruenta facea ca viata alaturi de Chloe sa fie atat de atragatoare, faptul ca dupa nesfarsite si ireconciliabile divergente in materie amoroasa, gasisem pe cineva ale carui glume le puteam intelege fara dictionar, ale carui vederi pareau miraculos de apropiate de ale mele, ale carui simpatii si antipatii faceau tandem cu ale mele si in a carui companie ma trezeam spunand in mod repetat “Uluitor, tocmai ma pregateam sa spun/ gandesc/ fac exact acelasi lucru…”
Criticii iubirii au avut intotdeauna indreptatite suspiciuni asupra fuziunii, asupra credintei ca diferentele dintre doi oameni pot fi sterse pana la punctul in care cei doi se contopesc intr-unul singur. Suspiciunea deriva din sentimentul ca este mai usor sa presupui similaritatea decat distinctia (ceea ce este familiar nu trebuie inventat) si ca in absenta dovezii contrariului, intotdeauna vom inventa ceea ce stim si nu ceea ce nu stim si ne sperie. Ne indragostim pe baza unui material insuficient si ne completam ignoranta prin dorinta. Dar, asa cum subliniaza criticii, timpul va dovedi ca pielea care ne separa trupurile nu este numai o bariera fizica, ci un reprezentant al unor contradictii psihologice mai profunde, pe care ar fi o prostie sa incercam sa le transcendem.
In momentele noastre mai idealiste, ne imaginam ca iubirea romantica ar fi inrudita cu iubirea crestina, o emotie universala ce declara ca “te voi iubi pentru tot ceea ce esti”, o iubire neconditionata, care nu cunoaste limite, care adora orice fel de pantof, care este intruchiparea acceptarii. Dar certurile care ii bantuie pe amanti le reamintesc ca iubirea crestina nu supravietuieste tranzitiei catre dormitor. Mesajul ei pare mai potrivit planului universal decat celui particular, despre dragostea dintre toti barbatii si toate femeile, despre dragostea dintre doi vecini care nu se aud unul pe altul sforaind. Din cauza criteriilor dragostea devine dureroasa, pentru ca atunci cand incercam sa-l transformam pe vecinul A in vecinul B, sau pe vecinul B in B-ul idealizat pe care ni-l imaginaseram inainte de casatorie, atunci incep sa zboare pantofi si se dau divorturi. In aceasta prapastie dintre idealul imaginat si realitatea revelata de trecerea timpului se nasc nerabdarea, perfectionismul si in final intoleranta. Chloe si cu mine nu ne-am fi permis niciodata o asemenea intensitate a certurilor daca am fi fost doar prieteni. Prietenii sunt despartiti de o membrana protectoare, derivata dintr-un cod al bunei-cuviinte si politetii, o teaca de lipsa de familiaritate biologica ce impiedica patrunderea loviturilor ostile. Intoleranta incepe cu doua elemente: un concept despre corect si gresit si ideea ca nu-l poti lasa pe celalalt sa traiasca fara sa-l obligi sa vada lumina adevarului.
Cand doi oameni nu mai reusesc sa transforme diferentele dintre ei in glume, e un semn ca au incetat sa se iubeasca (sau cel putin au incetat sa doreasca sa faca efortul care constituie 90% din iubire). Umorul captuseste zidurile iritarii dintre idealuri si realitate: in spatele fiecarei glume era un avertisment despre o diferenta, chiar despre o dezamagire, dar era o diferenta dezamorsata- si ca atare se putea trece peste ea fara sa fie nevoie de un pogrom.”
Marxism
“Gandirea occidentala are o lunga si sumbra traditie in a argumenta ca in ultima instanta dragostea nu poate fi conceputa decat ca un exercitiu marxist de admiratie unilaterala, in care dorinta se hraneste din imposibilitatea de a vedea vreodata dragostea impartasita. Conform acestui punct de vedere, dragostea e numai o directie, nu un loc, si se sfarseste o data cu atingerea scopului sau, posedarea persoanei iubite (in pat sau altfel). Intreaga poezie a trubadurilor din secolul XII provensal e bazata pe amanarea coitului, poetul repetandu-si lamentatiile catre o femeie care refuza in mod repetat ofertele barbatului disperat. Patru secole mai tarziu, Motaigne avea aceeasi idee despre ceea ce face dragostea sa sporeasca, atunci cand spunea: “In dragoste nu exista nimic in afara de o dorinta disperata pentru ceea ce fuge de noi”- punct de vedere reluat de maxima lui Anatole France: “Nu se obisnuieste sa iubesti ceea ce ai.” Sthendal considera ca dragostea nu apare decat pe baza fricii de a pierde persoana iubita, Denis de arougemont argumenta: “Cea mai serioasa obstructie e cea preferata fata de toate celelalte. Este cea mai potrivita pentru a spori pasiunea”, iar Roland Barthes limita dorinta la a tanji dupa ceea ce este prin definitie de neatins.
Conform acestei viziuni, amantii nu pot decat sa oscileze intre polii gemeni ai lui a tanji dupa si a fi iritat de. Dragostea nu cunoaste cale de mijloc, e numai o directie, ceea ce doreste ea nu poate dori dupa ce a capatat. De aceea dragostea se va autodistruge prin implinire; posedarea celei dorite ucide dorinta.”
Asa se pierde oare si dorinta de a face un efort, dorinta de a ii fi pe plac celuilalt, dorinta de a pastra mirajul? Odata instalat confortul, odata obisnuiti cu cel de langa noi, nu mai trebuie sa-l seducem, sa-l cucerim, este o certitudine, ca intr-un fel sau altul ne apartine, este acolo , ne mai reprezentand astfel un obiectiv demn de atins. Si asa, incetul cu incetul, putem sa scoatem la iveala si partile din noi de care suntem mai putin mandri, ne permitem sa il ranim cu mai multa usurinta pe celalalt. Pentru ca este al nostru, nu mai traim doar cu dorinta arzatoare de a il avea. L-am dobandit, si interesul nostru pentru el scade fiind inlocuit treptat cu un soi de ura mascata pentru ca nu ne mai starneste curiozitatea si nu ne mai simtim capabili de a urni muntii din loc pentru a il cuceri.
