ChangetheChange

Cand am vazut pentru prima data filmul “Little miss sunshine”, m-a amuzat foarte tare personajul tatalui ratat care imparte oamenii in doua categorii: winners and losers. De multe ori am incercat sa imi dau seama dupa ce criterii poti clasifica si trimite oamenii fie in tabara castigatorilor fie in cea a ratatilor.

Am ajuns la concluzia ca nimeni dintre noi nu are dreptul sau autoritatea de a judeca in asemenea termeni oamenii, insa eu mi-am clarificat propria viziune despre cei care se pot numi “winners”.  Sunt acei oameni care traiesc viata ce le-a fost daruita si nu se lasa traiti de catre ea. Sunt cei care vor sa invete, sa creasca si sa imbatraneasca frumos, sa lucreze la ei si sa incerce sa se desavarseasca precum un tablou caruia ii adaugi in ani un punct, o pata de culoare, o umbra sau o linie.

Cei care nu uita niciodata sa se bucure de soare, de frumusete si de ceilalti oameni. Cei care nu merg cu privirea plecata in pamant ci zambesc norilor si albastrului de sus. Cei care stiu ca momentele in care si sa respiri pare imposibil de realizat sunt pasagere, ca si cele in care fericirea iti umple sufletul. Eu uit.

Sunt zile in care uit sa ma bucur si descopar ca lucruri in care credeam nu sunt colorate in alb si negru. Ca in functie de pozitia luminii si a trecerii timpului totul capata nuante.  Povestile in care oamenii se iubesc se termina, pentru ca de cele mai multe ori dragostea nu este suficienta, asa cum ne invata povestile si filmele americane. Nu invinge totul si nici nu simplifica lucrurile. Iar una dintre putinele certitudini pe care le am este ca dragostea este orice altceva, mai putin simpla. Efortul si interesul pe de alta parte sunt cele care conduc catre un “happy end” sau un “happy never ending story”.  Iar cand dragostea nu se consuma, prietenia duce mai departe ceea ce nu si-a gasit finalitatea intr-un flirt, idila sau relatie de orice fel, care prin natura ei este perisabila, instabila si imperfecta.  De cate astfel de povesti avem parte in viata, este o alta intrebare care ma distrage de la a ma concentra asupra momentului prezent.  Dar atunci cand nu gasesc puterea de a ma ajuta singura sa ies din astfel de capcane, Dumnezeu imi intinde o mana si imi trimite oameni care sa imi reaminteasca de ce trebuie sa zambesc.

Oameni precum colegul meu care este cu cel putin treizeci de ani mai in varsta ca mine si care este bolnav de diabet. Sotia lui il suna in fiecare seara la ora sapte si jumatate sa ii dea voie sa ia cina. Sri, fuge rupand pamantul catre McDonald’s, de unde se intoarce jubiland si rupe cu infrigurarea punga maronie. In cateva minunte cartofii prajiti au disparut iar el imi zambeste cu toata fata si cu barba plina de firimituri. Este mica lui placere. “Luxul” pe care el isi imagineaza ca si-l permite, dar care ii aduce atata bucurie ori de cate ori musca dintr-un hamburger.

Nu cred ca exista o regula nescrisa a “lucrurilor mici” care sa ne faca fericiti. Nu trebuie sa fie neaparat soarele, o floare, rasul unui copil sau o piesa de teatru. Acestea sunt doar clisee menite sa ne indice niste concepte de fericire contrafacuta, fie ea si in doze “mici”. Nu are nicio relevanta faptul ca este un tablou de Monet sau o ciocolata, pentru ca noi, oamenii, nu vibram si nu simtim la fel.  Si cred ca acesta este unul dintre cele mai frumoase lucruri, si ceea ce face ca bucuria si frumusetea sa fie absolut peste tot.

Iar eu sper ca acest gand sa aduca un zambet macar pe buzele celor care citesc.