ChangetheChange

start with yourself

The Girl With Her Pearls On

leave a comment »

M-am mutat aici : http://tgwhpo.com ūüôā

Advertisements

Written by sabina alexandra

March 20, 2010 at 18:05

Posted in Changes

Timp

leave a comment »

De multe ori am auzit oameni spunand ca si-ar dori sa opreasca timpul in loc, sau sa dea timpul inapoi. Expresii intrate in vocabularul lor, dar lipsite de sens sau de vreun scop practic. Pe langa faptul ca imposibilitatea opririi timpului este evidenta, este mult mai usor sa abordam problema diferit: sa ne oprim noi in loc.

Dimineata, avusese loc un accident la metrou si toata statia London Bridge era oprita. Doua linii inchise, o statie inundata si oameni in pragul unui atac de panica. Se imbulzeau disperati, alergau in toate directiile, iar dupa cateva minute se opreau nervosi si le puteai observa tremurul mainilor pe geanta de laptop, batutul din picior si privirile nerabdatoare. Am realizat in acel moment ca voi intarzia la serviciu si am decis ca in loc sa ma sufoc sub pamant inghesuita intre alte cateva sute de suflete,  sa ma bucur cateva minute de soare.  Si atunci mi s-a facut dor.

Mi s-a facut dor de mare. De verde, flori si natura. Mi s-a facut dor sa ma plimb desculta prin nisip ori iarba, sa citesc la umbra unui mar cu mere verzi si acre. Sa privesc cerul, sa ascult linistea si sa las soarele sa ma incalzeasca. Mi s-a facut dor sa scriu intr-un caiet, cu stiloul fara sa aud ticaitul tastaturii, sa imi plimb mainile pe paginile lucioase ale unei reviste intr-o cafenea din Paris. Sa beau ceai si sa visez cateva ore. Sa ma plimb intr-un parc si sa admir fiecare frunza, sa simt valurile cum imi gadila talpile si sa privesc catre linia orizontului. Mi s-a facut dor de tihna si de o zi in care sa nu imi verific ceasul, sa nu fug de acasa la scoala si de la scoala la birou si inapoi acasa. De o dimineata in care sa iau micul dejun asezata la masa, nu in timp ce ma imbrac si ma pieptan si de o zi in care sa am rabdare cu viata.

Ma intreb cati dintre noi se opresc. Cati dintre noi inceteaza fie si pentru o secunda sa se gandeasca in perspectiva si savureaza cateva clipe linistite, ca pe o bezea care ti se topeste in gura. Seara, autobuzul care ma duce acasa, trece pe podul Waterloo, care este unul dintre locurile mele preferate din Londra. Tamisa straluceste atat de frumos, iar eu nu stiu unde sa privesc mai intai: in dreapta sau in stanga podului. De fiecare data, oamenii stau cu nasul aplecat in The Free Standard, iar eu simt nevoia sa ma duc la ei, sa le arunc ziarul si sa le spun: ” Ridica ochii, priveste, admira, bucura-te de orasul frumos in care traiesti, treizeci de secunde, clateste-ti ochii cu un strop ¬†de frumusete si apoi intoarce-te la faptele diverse din ziar.”

Iar acum este ora 00:00, ora mea preferata, inceputul unei noi zile si sansa de a mai vedea si gusta o bucatica din lumea care de multe ori nu depaseste cutia aceasta mica si electronica, fereastra din fata mea, orasul sau oamenii de care ma lovesc intamplatior pe strada.  Si ma opresc din scris, pentru ca vreau sa admir luna.

Written by sabina alexandra

March 3, 2010 at 00:06

Posted in Changes

Zambet

with 5 comments

Cand am vazut pentru prima data filmul “Little miss sunshine”, m-a amuzat foarte tare personajul tatalui ratat care imparte oamenii in doua categorii: winners and losers. De multe ori am incercat sa imi dau seama dupa ce criterii poti clasifica si trimite oamenii fie in tabara castigatorilor fie in cea a ratatilor.

Am ajuns la concluzia ca nimeni dintre noi nu are dreptul sau autoritatea de a judeca in asemenea termeni oamenii, insa eu mi-am clarificat propria viziune despre cei care se pot numi “winners”. ¬†Sunt acei oameni care traiesc viata ce le-a fost daruita si nu se lasa traiti de catre ea. Sunt cei care vor sa invete, sa creasca si sa imbatraneasca frumos, sa lucreze la ei si sa incerce sa se desavarseasca precum un tablou caruia ii adaugi in ani un punct, o pata de culoare, o umbra sau o linie.

Cei care nu uita niciodata sa se bucure de soare, de frumusete si de ceilalti oameni. Cei care nu merg cu privirea plecata in pamant ci zambesc norilor si albastrului de sus. Cei care stiu ca momentele in care si sa respiri pare imposibil de realizat sunt pasagere, ca si cele in care fericirea iti umple sufletul. Eu uit.

Sunt zile in care uit sa ma bucur si descopar ca lucruri in care credeam nu sunt colorate in alb si negru. Ca in functie de pozitia luminii si a trecerii timpului totul capata nuante. ¬†Povestile in care oamenii se iubesc se termina, pentru ca de cele mai multe ori dragostea nu este suficienta, asa cum ne invata povestile si filmele americane. Nu invinge totul si nici nu simplifica lucrurile. Iar una dintre putinele certitudini pe care le am este ca dragostea este orice altceva, mai putin simpla. Efortul si interesul pe de alta parte sunt cele care conduc catre un “happy end” sau un “happy never ending story”. ¬†Iar cand dragostea nu se consuma, prietenia duce mai departe ceea ce nu si-a gasit finalitatea intr-un flirt, idila sau relatie de orice fel, care prin natura ei este perisabila, instabila si imperfecta. ¬†De cate astfel de povesti avem parte in viata, este o alta intrebare care ma distrage de la a ma concentra asupra momentului prezent. ¬†Dar atunci cand nu gasesc puterea de a ma ajuta singura sa ies din astfel de capcane, Dumnezeu imi intinde o mana si imi trimite oameni care sa imi reaminteasca de ce trebuie sa zambesc.

Oameni precum colegul meu care este cu cel putin treizeci de ani mai in varsta ca mine si care este bolnav de diabet. Sotia lui il suna in fiecare seara la ora sapte si jumatate sa ii dea voie sa ia cina. Sri, fuge rupand pamantul catre McDonald’s, de unde se intoarce jubiland si rupe cu infrigurarea punga maronie. In cateva minunte cartofii prajiti au disparut iar el imi zambeste cu toata fata si cu barba plina de firimituri. Este mica lui placere. “Luxul” pe care el isi imagineaza ca si-l permite, dar care ii aduce atata bucurie ori de cate ori musca dintr-un hamburger.

Nu cred ca exista o regula nescrisa a “lucrurilor mici” care sa ne faca fericiti. Nu trebuie sa fie neaparat soarele, o floare, rasul unui copil sau o piesa de teatru. Acestea sunt doar clisee menite sa ne indice niste concepte de fericire contrafacuta, fie ea si in doze “mici”. Nu are nicio relevanta faptul ca este un tablou de Monet sau o ciocolata, pentru ca noi, oamenii, nu vibram si nu simtim la fel. ¬†Si cred ca acesta este unul dintre cele mai frumoase lucruri, si ceea ce face ca bucuria si frumusetea sa fie absolut peste tot.

Iar eu sper ca acest gand sa aduca un zambet macar pe buzele celor care citesc.

Written by sabina alexandra

March 1, 2010 at 00:56

Posted in Change my days

Iaurt, mere, dragoste

with 2 comments

De fiecare data cand sunt la cumparaturi, verific extrem de atent data de expirare a produselor pe care le asez apoi in cos. Iaurt, salata, fructe, paine, toate au o viata destul de scurta. Cateva zile si apoi aterizeaza in cosul de gunoi. De foarte putine ori mi s-a intamplat sa reusesc sa ma incadrez in acel termen.

Si cu atat mai putin am reusit sa nu ajung la data de expirare a relatiilor. M-am intrebat de nenumarate ori ce termen de valabilitate are dragostea. Cat de repede trebuia consumata ca sa nu isi piarda prospetimea, savoarea sau gustul. Unele rezista mai mult, altele mai putin. Si atunci, care sunt conservantii utilizati pentru prelungirea vietii unei relatii? Cred ca nu voi putea gasi niciodata raspunsul acestei intrebari, pentru ca prin analogie, ca si laptele, carnea sau ciocolata, fiecare “vine” cu o data inscriptionata pe ambalaj. Sau, mai bine spus, noi suntem cei care imprimam data.

Trei zile, doua saptamani, noua luni, sase ani, o viata. Sunt cateva exemple care au un singur lucru in comun : se indreapta, cu pasi mai repezi sau mai domoli, catre un final.  Un final nesurprizator, firesc, as indrazi sa afirm, a carui aparitie se datoreaza in majoritatea cazurilor lacomiei noastre.  Cand ne indragostim, si Universul se opreste in loc pentru noi, atunci cand incetam sa privim lumea ca pe o realitate palpabila, ci ca pe ceva creat de mana noastra, proiectat dupa bunul plac, uitam de notiunea de timp. Am vrea sa-l comprimam pe tot intr-o singura clipa, sa il pacalim, sau il igoram cu desavarsire, ne prefacem ca nu exista.

Tot ceea ce conteaza suntem noi si fiinta asupra careia se revarsa toata dragostea noastra. Fiinta de al carui zambet nu ne mai putem satura, ale carei buze le-am putea saruta neincetat, al carei suflet vrem sa-l absoarbem in al nostru si sa ne ascundem impreuna, undeva, sub mare sau pe un varf de munte, feriti de privirile celorlalti. Atunci vrem sa cunoastem totul, sa petrecem fiecare secunda alaturi de acel om fara de care viata nu mai are culoare. Traim in ceata si ameteala pana cand ceasul bate ora la care ne strangem in mare graba lucrurile si fugim catre un loc in care tot ceea ce a fost haos peste zi, capata dintr-o data sens, se lumineaza.

Iar celalalt, este perfect, incantator, iar toate obiceiurile lui ne amuza. Pana intr-o zi cand felul in care musca din mar, ticurile verbale, aceleasi povesti pe care le spune la orice iesire in oras, obsesiile, fobiile, plescaitul, scarpinatul, devin de nesuportat. Lucrurile rostite ori nerostite, furia, sunt acumulate si clocotesc in noi, iar chipul pe care o data nu puteam decat sa-l adorm, acum ne aduce in pragul exasperarii.

Si atunci, dragostea moare. Moare impreuna cu ranile provocate reciproc, cu graba de a il descoperi pe celalalt dintr-o suflare, de a-l devora fara a mai pastra nicio bucatica pentru mai tarziu. Dispare cu fiecare clipa petrecuta impovarandu-l pe omul de langa noi cu toate lucrurile ce ne incarca noua mintea si sufletul. Cu propriile umbre, lipsuri, dezamagiri si cu trecutul pe care il purtam in spate. Moare atunci cand dormind dezbracat si simtindu-i pielea lipita de a ta, realizand ca nu mai exista niciun zid de trecut, mintea noastra decide constient, sau nu, ca nu trebuie sa mai depunem niciun efort. Inutilitatea lui este de netagaduit si atunci, ne intoarcem pe partea cealalta si imprimam termenul.

Nu stiu daca exista cale de intoarcere, daca putem resuscita , sau daca putem sa adaugam niste conservanti care sa o salveze. Un raspuns intelept ar fi probabil ca este mai usor sa previi decat sa combati, dar teoria o cunoastem prea bine. In realitate, perspectivele din care privim lucrurile sunt diferite. Cred ca nu sunt foarte multi cei dintre noi care gasesc pueterea de a se infrana atunci cand nebunia indragostelii ii cuprinde. Cei care pot astepta, pot savura pe indelete, in cantitati moderate, ci nu totul dintr-o inghititura, cu pofta si gemete de placere. ¬†Probabil ca pentru acei putini exista termenul de valabilitate atat de rar intalnit, “o viata”. O viata in care decisia a fost luata in virtutea unei placeri poate mai putin intese, dar cu singurata mai indelungate.

Mie nu mi-a reusit. Si din nefericire, nu exista nimeni care sa poata veni sa imi ofere o sansa de a da timpul inapoi. Nu imi este ingaduit, odata ce am trait dragostea nebuna si mistuitoare sa veghez asupra focului mai mult. Sa nu ii dau voie sa arda pana la ultimul vreasc, ci sa il potolesc atunci cand arde prea puternic, sau sa il mai aprind atunci cand palpaie slab.

Written by sabina alexandra

January 18, 2010 at 02:21

Posted in Change my days

Despre barbati

with 23 comments

Barbatii din viata mea, cei care au fost, sau cei care inca sunt prezenti intr-un fel, nu au incetat niciodata sa ma surprinda, uimeasca si dezamageasca. Toti mi-au dat cate ceva, dar mi-au si luat ( poate  uneori mai mult).  Au facut-o insa asa cum se pricep ei mai bine, fara sa stiu, pe furis, si cu zambetul pe buze. Dar nu m-am putut supara pe ei niciodata. Ba mai mult, am realizat in timp, ca sunt cateva motive pentru care mi-as dori sa fiu barbat in anumite momente ori situatii.

I-am invidiat mereu putin pentru privilegiul de a avea atatea femei frumoase in vietile lor. Mame, surori, prietene, iubite, sotii, amante, muze. Iar ei, liberi sa se infrupte din frumusetea lor, sa viseze la ele, sa le si aiba, sa le iubeasca, sa le mangaie. Sa se bucure de puterea si ingaduinta unei femei, de loialitatea si de sustinerea caracteristice doar lor. Sa fie iubiti de femei care sa le poarte copiii in pantece si care sa ii astepte oriunde, oricum si oricat. Femei care sa straluceasca la bratul lor si care sa ii ridice atunci cand sunt jos. Sau femei dispuse sa ii iubeasca fara sa astepte nimic in schimb, stiind ca dupa cateva ore, ei se vor intoarce acasa, la sotiile lor.  Femei care sa joace toate rolurile pe care si le-au asumat sau care le-au fost distribuite, femei tandre si calde al caror suflet este sfasiat dar care aranjeaza gulerul unei camasi cu zambetul pe buze. Ori femei care le zambesc pe strada si care le gadila ego-ul, le reamintesc cat de puternici si grozavi sunt ei.

I-am mai invidiat si pentru acea calitate a lor care noua ne lipseste cu desavarsire. Barbatii sunt capabili de a pastra secrete. Ei stiu sa faca surprize, atat placute cat si neplacute. Ei nu simt nevoia sa-si ofere sufletul pe tava, sa verse din ei tot ceea ce gandesc sau sa isi povesteasca trecutul in detaliu. Sut discreti, secretosi, misteriosi si deloc transparenti. Te poti trezi intr-o dimineata intrebandu-te cine este cu adevarat barbatul care doarme linistit langa tine. Cel caruia ii vei pregati un ceai, cel caruia ii spui “buna dimineata” sau “te iubesc”. Nu ii acuz de nesinceritate, si nici nu afirm ca sunt mincinosi. Dar sunt dibaci, nu joaca dupa reguli impuse, ci ei sunt cei care fac regulile “din mers”. Isi urmeaza mai mult ratiunea decat emotiile, iar actiunile lor sunt gandite, nu reprezinta consecinta unor impulsuri. Barabtii sunt calculati, si desi in toate celalalte domenii (cariera, afaceri etc) sunt dispusi sa-si asume riscuri, in ceea ce priveste sentimentele, nu ar abandona niciodata totul ca sa plece pe o insula pustie cu femeia de care s-au indragostit nebuneste. Majoritatea lor nu parasesc, oricat de prost ar merge o relatie, decat in momentul in care au ce sa puna in loc. Nu degeaba marinarii aveau cate o amanta care ii astepta in fiecare port, si nu degeaba Don Juan era barbat. Iar acesta se gaseste in fiecare dintre ei, avand nevoie in permanenta sa ii fie hranit si satisfacut.

Se va gasi de fiecare data un barbat care sa ma faca sa ma simt speciala, ca dupa ceva vreme sa imi dau seama ca era doar un mod de a ma cuceri. De a ma transforma incet incet intr-una dintre femeile care ii va iubi, sau care va straluci la bratul lor sau poate mai mult decat atat. Si vor mai fi cu siguranta barbati in viata mea care vor veni si vor pleca precum o furtuna, cu surle si trambite, mult zgomot si focuri de artificii, dar despre care la sfarsit nu voi sti cu siguranta ce m-a legat.  Sau poate, intr-o perspectiva idealista, va fi barbatul pe care il voi lua cu mine pe o insula pustie, ii voi recita poezii toata ziua si vom numara stelele impreuna in fiecare noapte.

Written by sabina alexandra

December 28, 2009 at 03:24

Posted in Change my days

Mama

with one comment

Cand m-am mutat la Londra, mama mea mi-a daruit un caiet. Incarcat de iubire si de frumusete, care se incheie asa:

“Cat despre mine..uite…tot ce-mi vine acum in minte este imaginea ta la maternitate, cand te-am vazut prima data, cand te-am tinut in brate prima data.

Fata ta mica si delicata care nu s-a schimbat cu nimic. Aceleasi trasaturi, aceeasi expresie. Aceeasi dorinta de a te proteja si o dragoste care stii ca este pentru totdeauna.

Te iubesc Sabina mea draga, mereu am fost mandra de tine, este o binecuvantare pe care mi-a dat-o Domnul si cred in tine ca si in El.

Mi-a mai venit acum in minte o imagine……cea in care tu alergi iesind din scoala, in paltonasul superb (il mai tii minte)…alergi spre mine, care te astept la iesirea din scoala, esti in clasa intai.

Doamne, cata frumusete e pe lume!

Da pagina, te iubesc! Mama. ”

Citesc din acest caiet mereu, pentru ca mi-e dor de mama mea, pentru ca mi-a scris atat de frumos, atat de adevarat si cu atata dragoste. Citesc sa imi amintesc de toate lucrurile pe care le-am invatat de-a lungul anilor de la ea, de la omul cel mai bun, mai puernic si mai intelept pe care l-am intalnit. Niciodata nu mi-a cantat in struna, nu mi-a spus ca sunt cea mai frumoasa si cea maid desteapta. Nici eu nu am considerat-o cea mai buna mama doar pentru faptul ca este a mea. Dar m-a hranit cu bunatate, cu intelegere, cu respect si cu admiratie. Mi-a vorbit ca unui om matur si m-a protejat ca pe un nou nascut. M-a tinut de mana cu o forta de care putini oameni sunt capabili, si m-a “impins” in viata fara sa ma bruscheze. M-a lasat sa cresc in voie, in pace, fara sa incerce sa intervina si sa ma modeleze dupa bunul plac. Dar nu m-a abandonat nicio secunda. Nu a existat secunda sau minut in care sa ma fi simtit singura. Nici aici, la cateva mii de kilometrii departare, mama mea nu este departe.

Peste patru zile, o voi astepta la aeroport. Am in suflet un dor imens, dar dorul acela nu ocupa un loc mai intins sau mai important decat ea. O port cu mine tot timpul. Este in zambetul din fiecare dimineata, este in micile bucurii de peste zi, este in lacrimile si durerea care ma cuprind uneori, este in rugaciunile mele sau in clipele de liniste. Ma vegheaza, ma mangaie, ma dojeneste blajin sau merge cu mine la brat. Imi vorbeste atunci cand ma intorc obosita, seara, ca sa-mi tina de urat si pentru ca stie cat de frica imi este de intuneric. Canta cu mine melodiile mele preferate si imi zambeste din oglinda atunci cand imi prind parul in coc. Cand desfac o portocala si ma stropesc pe fata, ii simt parfumul Hermes, Eau d’orange verte cum imi inunda narile. Cand ma cuibaresc noaptea in pat si imi odihnesc capul pe perna, imi amintesc cum ma trezeam si alergam la ea in dormitor. Era deja plecata, dar ii imbratisam perna si mirosea a crema si a iubire. Mirosea a mama.

Mama mea, este cea mai frumoasa parte din mine. Inca patru zile, si voi putea sa o strang in brate!

Written by sabina alexandra

December 18, 2009 at 05:17

Posted in Change my days

“Viata nu e o competitie intre fapturi”

with 3 comments

“Intr-o zi, plimbandu-se prin padure, un om gasi un pui de vultur de abia iesit din gaoace. Dandu-si seama ca daca l-ar fi lasat acolo, singur si parasit, l-ar fi condamnat la moarte sigura, omul lua puiul acasa si-l puse intr-un cotet, impreuna cu niste pui de gaina. Puiul de vultur crescu alaturi de acestia si, bineinteles, invata sa se poarte ca o gaina: scormonea pamantul pentru a gasi viermi si insecte, manca semintele pe care i le dadea stapanul, cloncanea si cotcodacea, iar daca batea din aripi nu se ridica mai mult de cateva zeci de centimetri. Au trecut astfel cateva luni, timp in care vulturul nu se indoi nici o clipa ca locul lui ar fi altundeva decat in curtea stapanului, printre celelalte gaini. Mai mult, era convins ca el insusi este o gaina.

Pana cand, intr-o zi, privind spre cerul albastru si fara nori, vazu un alt vultur planand maiestuos, aproape fara a-si misca aripile robuste. Vulturul a inteles dintr-o data care este adevarata lui natura. Si-a dat seama ca nu exista obstacole care sa-l impiedice sa zboare, in afara de cele din mintea lui, si, dupa cateva tentative, s-a ridicat in zbor spre infinit, intr-adevar liber.

Dupa ce au vazut ca fostul lor tovaras de joaca si de seminte si-a luat zborul, pierzadu-se in imensitatea cerului, multe din gaini au devenit constiente de trista lor situatie si au inceput sa viseze sa devina vulturi. Incepura sa circule, la inceput aproape clandestin, apoi mai deschis, niste filosofii ciudate care argumentau ca fiecare gaina avea inauntrul sau un vultur care astepta sa fie eliberat. “Conditia de gaina nu este decat rezultatul unor credinte limitante”, substineau niste gaini-profete, “schimbati credintele, si cerul va fi al vostru”. Aparusera tot felul de carti in domeniu, cu titluri gen “Cum sa devii un vultur in 30 de zile”, “Vulturocibernetica “, “Analiza vulturactionala” , “Minunile zborului”, “Declanseaza vulturul din tine” samd. Pentru cei care aveau bani de cheltuit, aparusera si seminarii (de Programare Gainolingvistica) si cursuri audio si video, unde se invata cum sa vizualizezi lumea vazuta de sus, cum sa recunosti sunetele celorlalte pasari (sa te pui in raport), cum sa percepi senzatia vantului in aripile tale (condita de vultur nu poate fi atinsa fara concentrare asupra canalelor senzoriale potrivite). Mai interesant, aparuse si o metoda de analiza (gainogramma), care depista 9 feluri de a fi gaina, si in consecinta 9 drumuri diferite spre a deveni vultur.

Nu e nevoie sa spun ca atunci cand cineva, in lipsa totala a unor rezultate concrete, isi exprima indoielile asupra sensului pe care l-ar avea toata treaba asta, era imediat acuzat – din partea celor mai exaltati si convinsi – ca este stapanit de credinte limintante si blocat de gandul negativ. Mai ales, i se repeta in continuu: “Aminteste-ti de fostul nostru tovaras, care dupa o viata de gaina a putut sa zboare; pune angajament si credinta, si o sa reuses ti si tu.”

Acesta este mecanismul prin care o societate care are din ce in ce mai mult devine din ce in ce mai bolnava si nemultumita. Eu, cred ca un vultur este un vultur, si o gaina o gaina, creatii unice si minunate, iar o confruntare este lipsita de sens. Si cred ca fiecare ar trebui sa isi exploateze potentialul fara sa se confrunte cu altcineva in afara de sine, mai ales cu modele impuse de altcineva.
Cand vad lumea care se chinuie sa se conformeze la niste modele imposibile, urmand sfaturile vanzatorilor de “american dream” (de multe ori mai confuzi decat discipolii), ma gandesc ca poate trebuie cineva care sa atraga atentia, sa aminteasca faptul ca fiecare dintre noi e unic, ca fiecare dintre noi are atatea talente si posibilitati incat, daca si le-ar exploata nu i-ar mai ramane timp pentru a invidia pe altcineva. Nu urma modele, fii tu un model!

Ultimele stiri din cotet imi confirma ca niste gaini s-au imbogatit pe seama celorlalte, altele tot cauta tehnica potrivita pentru a se ridica in zbor, si altele asteapta venirea Marelui Gaina care ii va scoate din conditia lor. Din cate am aflat, nimeni dintre ei nu s-a mai ridicat de la pamant mai mult decat niste zeci de centrimetri…”

Viata nu este o competitie intre fapturi (Vulturul si gainile de Anthony de Mello – O poveste amuzanta)

Written by sabina alexandra

December 10, 2009 at 14:36

Posted in Change my days