ChangetheChange

start with yourself

Archive for April 2009

trei luni

with one comment

Ce valoare are timpul? Cat de lunga este o secunda? Cat de mult, sau cat de putin inseamna trei luni?

Cat timp iti ia sa te indragostesti de cineva? Sa-l iubesti? Sa nu-l mai iubesti?

Dar cum stii ca iubesti? Ca aceea este iubirea ‘adevarata’, ca nu se poate si mai mult?

Avem vreo certitudine pe lumea asta, sau venim si plecam la fel de nedumeriti, singuri, si amagiti de iluzia ca detinem controlul?

Cineva spunea odata ca dragostea nu este altceva decat nevoia de a iesi din tine insuti si de a te regasi in celalalt. Pentru mine, dragostea este motorul care face ca viata sa nu se opreasca. Fie ca e dragoste de Dumnezeu, de oameni, sau chiar de viata. De multe ori mi-am dorit sa ies din mine, sa ma indepartez, si sa ma privesc de undeva de sus, prin ochii altcuiva. Ai unui om care sa ma iubeasca.

Nu prea mi-a iesit. Dar nici nu m-am speriat. Am asteptat sa gasesc acea oglinda limpede, clara si curata care sa nu distorsioneze imaginea mea, sa nu ma idealizeze sau sa ma transforme in ceva ce nu sunt. O oglinda in care sa  fiu doar eu, imperfecta, dar inconjurata de frumusete.

Cat timp mi-a luat sa o gasesc? Nu stiu sa raspund la aceasta intrebare pentru ca asta ar insemna sa stiu de unde incepe numaratoarea. Stiu ca m-am indragostit in cateva secunde (adica foarte repede?) si iubirea a derivat de aici in urmatoarele secunde, minute, ore, zile, fara sa ma anunte ca s-a instalat si fara sa dea semne ca doreste sa plece prea curand.

Multi oameni considera penibil sa spui acele cuvinte de temut, ‘te iubesc’, daca nu a trecut ‘destul’ timp. Ce insemna acest ‘destul’ timp nu am stiut niciodata. De ce sa nu le spui daca le simti din prima, este un alt mister. Sunt pura verbalizare a unui sentiment, si ar trebui sa starneasca bucurie in sufletul celui care le aude, deci, ar trebui rostite cat mai des. Deasemenea aud la tot pasul ca ‘trebuie sa cunosti bine persoana”. Eu cred ca este o iluzie si o frica mascata aceea de a crede ca poti cunoaste pe cineva. Sunt oameni care au trait o viata impreuna si intr-o buna zi, se trezesc dimineata si realizeaza ca habar nu au cine doarme in pat langa ei. Poti sa cunosti tabieturile, gesturile, preferintele, starile, dorintele unui om, dar din pacate, sau din fericire, suntem niste creaturi imprevizibile si care de multe ori actionam manati de instincte sau sentimente straine noua pana in acel moment.

Poti sa crezi. Poti sa crezi intr-un om si sa nu-ti fie teama sa daruiesti iubire, sa o primesti, sa nu te temi. Cel mai bun si frumos sfat pe care l-am primit intr-un moment neplacut al vietii a fost ca daca din o suta de oameni care mi-au facut rau exista unul singur care mi-a facut bine, pentru acel om merita sa imi pastrez sufletul curat, sa nu-mi pierd speranta si disponibilitatea de a iubi.

Am realizat ca desi primul lucru pe care vrem sa il facem atunci cand suntem tradati, inselati si dezamagiti, este sa pedepsim viitori oameni pe care ii vom intalni cu suspiciunea si lipsa noastra de incredere, nu ne vom salva de la suferinta. Vom deveni doar niste oameni insingurati, care nu cred in nimeni si care isi construiesc in jurul lor un zid din slabiciunile celor care ne-au pricinuit un rau.

Linistea o gasesti atunci cand inveti sa accepti si sa traiesti cu limitele vietii. Cand incetezi sa astepti de la cei din jur sa nu te dezamageasca, cand iubesti oameni, si nu instrumente de satisfacere a propriilor nevoi, dorinte si lipsuri. Nu poate fi nimic mai frumos decat sa crezi intr-un om la fel de limitat si de imperfect ca si tine,doar pentru ca te incanta ceea ce vezi. Nu pentru a primi in schimb, sau pentru a trai cu impresia ca celalalt face tot ceea ce ii sta in putiinta pentru a te face fericit. Fericiti suntem atunci cand ne este bine, cand dupa o noapte nedormita si trista, ne gandim ca exista cineva la cateva mii de kilometri, fara de care viata nu ar fi asa frumoasa. Atunci cand avem puterea sa recunoastem ca am gresit. Atunci cand acceptam ca ne temem si ca ne dorim imposibilul, fie si pentru cateva secunde: sa detinem controlul.

Dar ce sunt cateva secunde? In cateva secunde un cutremur poate sa distruga viata a mii de oameni. in cateva secunde, alte vieti apar in diferite colturi ale lumii, in cateva secunde lumea unui om poate sa se prabusasca fara ca altcineva sa stie acest lucru.

Sunt multe, putine, 7 776 000 de secunde? Pentru mine stiu doar ca au trecut de parca ar fi fost una si imi doresc sa adaug la nesfarsit zero-uri pentru a putea profita de fiecare. Sa te iubesc.

Written by sabina alexandra

April 30, 2009 at 09:23

Posted in Change my days

the remains of the love

leave a comment »

Cea mai mare problema a mea a inceput in ziua in care am realizat ca oamenii nu se indragostesc de alti oameni ci de dragoste. Apoi, m-am intristat si mai tare gandindu-ma ca nici nu iubesc oameni ci idealuri, idei, EI si ELE . Fie ca ne place sa recunoastem sau nu, suntem aproximativ la fel; avem acelasi nevoi, ne temem de aceleasi lucruri si pornim in viata (ori pentru ca asa am fost “setati”, ori din educatie) cu un fel de traseu prestabilit al vietii pe care urmeaza sa o traim.

In copilarie, fetele viseaza la Fat-Frumos pe un cal alb, iar baietii la o printesa frumoasa, gingasa si neaparat posesoarea unui par lung si blond. Nici atunci cand crestem lucrurile nu se schimba prea tare. Femeile continua sa viseze la un barbat bine facut, care sa aiba o masina cu multi cai putere, bani, timp si atentie pentru ele, sa fie sarmant si amuzant, dar si inteligent si responsabil, un viitor tata exemplar si eventual sa nu uite niciodata de toate aniversarile cuplului, ale ei, parintilor, matusilor, prietenilor si asa mai departe. Cu barbatii e ceva mai simplu: din cate am observat eu, majoritatea isi doresc o femeie tacuta, care sa nu aiba prea multe lucruri de spus, buna (nu neaparat frumoasa), gospodina si cat mai ravnita.

Am facut acest test si daca nu ma credeti, incercati si voi. Intrebati cat mai multi oameni daca au in minte imaginea partenerului/partenerei ideal/ideala, si in cateva minute, va garantez ca veti primi o descriere succinta.

O a treia constatare care ma intristeaza peste poate, si care deriva din cele mentionate mai sus, este ca oamenii au un comportament repetitiv in relatii. Folosesc aceleasi apelative, merg in aceleasi locuri, fac acelasi declaratii, spun acelasi poezii, aceleasi gesturi, cadouri, certuri, etc. Si atunci ma intreb, cum poti sa iubesti persoane diferite, dar la fel?

Pentru mine este o premiera absoluta sa ma fii indragostit si sa iubesc un om, ci nu un EL. Sa iubesc cum arata, cum gandeste, cum vorbeste, cum gesticuleaza, sa-i iubesc zambetul, corpul, felul in care se incrunta sau privirea. Sa ii pot vedea foarte clar defectele si lipsurile dar sa le inteleg si sa le accept fara a face vreun efort sau un sacrificiu in acest sens.

Sa pot, asa cum spune sora mea mai mica, sa-l tin de mana pe strada. Pentru ca, believe it or not, “love is all about holding hands”.

Si nu, nu i-am spus niciodata lucruri pe care le-am spus altora, nu l-am dus in acelasi parc pe aceeasi banca sau in acelasi oras, nu am facut aceleasi greseli, nu i-am spus ca vreau sa ma casatoresc cu el si sa avem 4 copii pe care i-as fi avut cu ceilalti, si nu il privesc la fel in niciun moment.

E foarte greu sa uiti o prima iubire, sau ma rog, o iubire mare, mai ales atunci cand s-a lasat cu o despartire dureroasa, lacrimi, blesteme si promisiuni facute tie insuti in oglinda ca nu te vei mai indragosti niciodata, bla, bla, bla. Nici macar nu trebuie sa uiti. Trebuie sa pastrezi amintiri frumoase, sa ierti greselile, sa nu ai regrete si sa pornesti mai departe cu sufletul impacat si golit de orice ramasite ale unui lucru care a fost. Iar daca ramasitele se incapataneaza sa ramana acolo, iar tu nu ai puterea sa le indepartezi, nu cauta sa construiesti alaturi de altcineva o poveste deja traita. Din pacate la capitolul povesti, lucrurile stau diferit fata de oameni: povestile sunt unice si irepetabile.

Bineinteles ca multi dintre voi se vor intreba, “bine, bine, dar cum stie ea ca si celeilalte tot ‘pisicuta mea pufoasa’ ii spuneam?” Poate ca nu stie, poate ca nu va afla niciodata, dar asta nu este un motiv pentru a continua sa o faceti.  Decat sa retraiesti o relatie, mai bine te straduiesti sa nu ajungi in acest punct.

Acesta este motivul pentru care eu cred ca iubirile mari nu sunt multe. Sunt aproape sigura ca Romeo nu mergea in fata tuturor balcoanelor din Verona si striga “Oh Mary, Carol, Ann, June, Sophie…deny thy father and refuse thy name…”.

Poti sa inveti sa traiesti si sa accepti ramasitele celuilalt, poti sa le ignori sau chiar sa nu observi ca exista. Dar ce se intampla atunci cand le vezi, chiar mai clar decat vezi omul de langa tine? Te sperii si fugi? Te enervezi si te simti tradat? Nu-ti pasa? Sau incerci sa cladesti ceva nou, fara alinturi la indigo si cine romantice care urmeaza fix aceeasi schema?

Iar daca raspunsul pe care il primiti la intrebarea “De ce ma iubesti?” se incadreaza in categoria: “esti barbatul/femeia ideal/ideala, te-am asteptat toata viata, esti exact asa cum imi imaginam ca trebuie sa fii, mereu mi-am dorit pe cineva ca tine..and so on..”, va sfatuiesc sa va revizuiti intrebarea.

P.S  Si pentru ca acest blog este despre schimbari, cred ca ar fi extraordinar (de dificil) sa iubim oameni, nu iubire.

P.SS Eu am reusit!

Written by sabina alexandra

April 29, 2009 at 14:13

Posted in Change my days

amazing

leave a comment »

Written by sabina alexandra

April 28, 2009 at 15:10

Posted in Change my days

in lume, se naste aproximativ un copil pe secunda

leave a comment »

De multe ori mi s-a intamplat sa aud oameni vorbind despre copii ca despre niste creaturi oribile, jurand ca nu vor avea niciodata unii si infiorandu-se numai la auzul unor cuvinte precum: carut, biberon, scutec, gradinita, scoala, personalitate, responsabilitate, grija, daruire si lista poate continua.

Chiar eu glumeam intr-un timp spunand ca in viata trebuie sa alegi intre copii si pantofi.

Intre timp mi-am dat seama ca nu oricine este facut pentru a-i avea, ca deasemenea nu trebuie facuti doar pentru a ajuta la perpetuarea speciei ori, in cazul femeilor, pentru a-si indeplini menirea, pentru a nu se simti frustrate la botezuri, pentru a tine barbati langa ele sau, si mai ingrozitor, pentru a avea cine sa le aduca si lor un pahar de apa la batranete.

Facutul copiilor nu ar trebui sa fie un act de narcisism, adesea remarcat inca de la primele minute de viata ale acestora: “nu-i asa ca are ochii lui taica-su si gura mamei, vaaai dar ce seamana cu tine draga, e leit.” Facutul copiilor nu ar trebui sa fie un accident. Un blestem. O corvoada.

Am avut sansa de a sta printre copii, de a-i observa, de a incerca sa ma apropii de ei si sa patrund cat de putin in lumea lor. Ceea ce uita oamenii cel mai adesea, este ca si ei au fost copii candva. La fel de naivi, liberi, generosi, ingaduitori. Unii mai putin, altii mai mult.  Nu toti sunt la fel. Este un mit ca toti copii sunt frumosi, destepti sau simpatici.  Sunt foarte diferiti, ceea ce este extraordinar. Trebuie doar sa-i accepti, asa cum si ei la randul lor o fac cu adultii. Sa privesti dincolo de prostiile inevitabile pe care le fac, de responsabilitatea uriasa care cade pe umerii unui parinte, de privarile pe care le aduc odata cu venirea lor pe lume.

Poate ca iti rapesc libertatea de  face tot ce vrei exact in momentul in care vrei, dar iti dau in schimb inzecit.

Nu trebuie sa astepti lucruri de la ei, sa iti pui sperantele si idealurile in copii. Sa le impui sa faca ceea ce crezi tu ca este mai bine pentru ei sau sa incerci sa proiectezi prin intermediul lor ceea ce nu ai realizat, esecurile si lipsurile tale. Este total gresit, in viziunea mea, sa consideri un copil, o “continuarea a parintelui”. Acesta este o entitate separata si diferita, a carui personalitate trebuie incurajata sa se dezvolte independent de modelele parintesti.

Am vazut atatia parinti care nu stiu sa se poarte cu proprii lor copii si sunt uimiti atunci cand un strain reuseste sa stabileasca o conexiune, sa se apropie de copilul incapatanat, obraznic, urlator, etc. Nu poti sa-i ai, si seara cand ajungi acasa fie sa te prefaci ca nu exista, fie sa iti doresti sa dispara. Nu poti sa-ti petreci tot timpul alocat lor tipand, bruscandu-i, varsandu-ti nervii pe ei si transformandu-i in vinovati pentru problemele tale.

Stiu ca poate parea deloc pertinent din partea unei persoane de 19 ani sa vorbeasca cu atata usurinta despre un subiect care necesita mai multa experienta si o implicare activa. Dar eu am avut norocul de a creste frumos, sanatos si fara sa simt rasfrangandu-se asupra mea toate neajunsurile parintilor. Stiu deasemenea ca nu mi-as fi dorit sa fiu unul dintre acei copii care sunt inpinsi, bruscati, loviti in parcuri sau pe strazi, acei copii trimisi 30 de minute la televizor si culcati de la ora 8 seara pentru a nu-i mai avea prin preajma, copiii hraniti cu mancare de plastic si abandonati in mijlocul unei lumi pe care nu au capacitatea sa o inteleaga.

Este doar un alt dar pe care Dumnezeu ni l-a facut, sa dam viata, si multi dintre noi nu stim sa il apreciem, valorificam, sa fim recunoscatori pentru el si sa il privim cu bucurie.

Sunt femei private de aceasta minune. Sunt milioane de copii abandonati, carora li se rapeste aproape orice sansa. Daca tot ne nastem egali in drepturi, de ce nu ne-am naste cu totii din iubire, sau macar sa existe un zambet de fericire la nasterea fiecarui copil!

Written by sabina alexandra

April 28, 2009 at 15:05

Posted in Change my days

from paris, with love

leave a comment »

Iata ce sta scris deasupra unui loc de parcare special,pentru persoane cu dizabilitati:

“Si vous prennez mon place, prennez aussi mon handicap!”

Written by sabina alexandra

April 28, 2009 at 13:57

Posted in Change my days

wise lady told me so:

with 2 comments

My dear, there is only one kind of beauty; people who claim that there are more types, are wrong!

When a woman wears a dress, you must say ‘What a beautiful woman’, not ‘What a beautiful dress’!

So trust me, you are very beautiful! Be proud of it, or your beauty will be taken away from you. Go buy this little black dress now, and be all dressed in love!

Written by sabina alexandra

April 27, 2009 at 15:54

Posted in Change my days

Paris, je t’adore

with 9 comments

Cand am venit pentru prima oara la Paris, eram o adolescenta speriata si curioasa. As fi vrut sa ajung din prima zi  la Versailles si la Louvre si in Tour Eiffel, eventual sa fac o plimbare prin Montmartre si cu ultimele forte, probabil, sa ma tarasc prin Quartier Latin.

In cateva zile am descoperit ca Montmartre nu imi place, ca trebuie sa stai la cozi foarte lungi ca sa vizitezi  orice muzeu sau alt obiectiv turistic. Croissant au beurre la 7 dimineata nu era atat de gustos pe cat sperasem iar un Vogue costa aproximativ la fel cat la Bucuresti. Inafara de H&M shopping-ul era o activitate exclusivista, iar la prima vedere Parisul parea populat mai mult de negrii si de albanezi decat de frantuzoaice super slabe si stilate.

Cu toate acestea, m-am indragostit. La fel ca frantuzoaicele mai sus mentionate, Parisul are acel je ne sais quoi. Este murdar, aglomerat, destul de scump si nu miroase la fiecare colt a Chanel no 5.

Nu i-am inteles insa nicio secunda pe cei care au afirmat ca Parisul nu are nimic special.  Poate ca Tour Eiffel este doar un morman de fiare si Seine o Dambovita mai mare; un Arc de Triomphe avem si noi, in Bucuresti,  si metrou e aproape peste tot.

De ce totusi, cand se lasa intunericul, si turnul se aprinde, toti oamenii exclama, alearga care incotro ca sa il vada mai bine, sute de aparate de fotografiat sunt atintite asupra lui si pentru cateva minute ai senzatia ca tot Universul s-a oprit? De ce atunci cand auzi La Vie En Rose cantata la un colt de strada din Marais te indragostesti instantaneu de primul om sau lucru care iti iese in cale? De ce Champs d’Elysee nu este doar un Magheru mai lat si de ce Seine, asa murdara cum este, tot sclipitoare ramane?

Sa fie de vina Mona Lisa si Camembert? Sampania si Chanel? Luminile care se reflecta atat de frumos pe chipurile oamenilor, sau tocmai luminile din sufletele lor?

Sunt doamne in varsta, sau mai bine zis doamne in adevaratul sens al cuvantului care ies la plimbare si au atarnate in jurul gatului perle albe, de aceeasi culoare cu parul lor, poarta rochii negre si posete micute cu lant. Privesc linistite si zambitoare in jurul lor, isi rotesc capetele intr-un ritm lent si parca spun ‘Bonjour, si vous ne saviez pas, vous etes a Paris!’

Sunt tinerii care stau intinsi pe iarba in Tuileries sau in Bois de Vincennes si citesc, dorm, fac yoga, se saruta, se joaca cu copiii lor, viseaza, traiesc.

Sunt domnii exagerat de bine imbracati, mirosind a parfum scump si fluturand intr-o mana tigara iar in cealalta o bagheta proaspata. Trec pe langa tine pe o straduta foarte stramta, te privesc fix in ochi si isi continua drumul disparand dupa urmatorul colt.

Sunt turistii extaziati si cu nasul in harti. Poarta sandale urate si scofalcite, fac poze ‘sprijinind’ turnul sau tinand in mana Arcul, pe poduri, sub poduri, in parc, pe strada, in fata muzeelor, in muzee, cu Mona Lisa in spate si apoi cu intregul clan in jurul ei, surazand tamp.

Poti sa ai (ne)sansa de a auzi limba ta materna si atunci incepi sa vorbesti tare in franceza, in engleza, in chineza, orice numai sa te prefaci ca nu esti roman. Ti-e frica sa te intorci pentru a descoperi ca cel care a spus ‘E fain rau pe Champs-Elysee asta’ e un nene burtos, pe la vreo 40 de ani, transpirat tot dar bine infofolit, cu a lui sotie iubitoare si supraponderala, tarand dupa ei o domnisoara cocotata pe ‘toace’, cu buricul la vedere, care isi flutura plictisita parul oxigenat si care dintr-o data exclama: Uite un KFCCCCCCCCC!

Te pierzi asadar prin multime si iti continui pelerinajul prin Paris. Te mai opresti din cand in cand, te uiti in jurul tau si realizezi ca pe aici se plimbau si alde’ Sartre sau Renoir, un Hugo, Rouseeau, Voltaire si asa mai departe. De undeva simti venind un miros de prajitura si te indrepti aproape alergand intr-acolo. E o mica boulangerie de pe o stradura oarecare. Un boulanger amabil te pofteste inauntru, te serveste cu un croissant si un pain au chocolat, iti zambeste, iti ureaza bonne journee, iar tu, te trezesti inapoi in strada, mancand cu pofta din cea mai buna mancare existenta, pe in cel mai frumos oras din lume si cumva, fara sa stii exact de ce, gandesti cu voce tare: Paris, te iubesc!

Asa am invatat sa iubesc Parisul fara vreun motiv anume. Pentru culoarea si muzica pe care le raspandeste in jur si care vin tocmai din amalgamul de lucruri frumoase, urate, interesante, socanta, banale, noi, vechi, fermecatoare, insipide, neglijabile, consternante, diferite si totodata la identice, atat de…pariziene!

Si daca este un lucru care merita mai presus decat orice sa fie vazut in Paris, acela sunt oamenii!

Written by sabina alexandra

April 27, 2009 at 15:48

Posted in Change my days