ChangetheChange

start with yourself

Archive for July 2009

sase luni, sau, trei luni mai tarziu

leave a comment »

Timpul are valoarea pe care i-o conferim noi. Uneori zboara mult prea repede, cateodata ne terorizeaza si secundele parca refuza sa treaca. O secunda poate sa fie atat de scurta, sau sa dureze la nesfarsit. Sase luni sunt o nimica toata, sunt poate viata unui om, sunt doau treimi din timpul pe care un copil il petrece in pantecul mamei.

Poti sa te indragostesti de cineva intr-una sau un milion de secunde.  Sa-l iubesti, iti poate lua o viata intreaga. Sa nu-l mai iubesti, timp.

Stii ca iubesti atunci cand te doare lipsa, cand te umple de bucurie prezenta, cand totul se scalda intr-o alta lumina si atunci cand contururile, dar si sensurile lucrurilor din jur sunt mult mai usor descifrabile. Pentru ca iubirea da nastere unui alt limbaj. Mai mult, banuiesc ca se poate sau nu, in functie de disponibilitatea fiecaruia de a da si de a primi. De ceea ce il impinge sa continue sau il opreste atunci candar putea merge mai departe.

Nu avem nicio certitudine. Doar cea a mortii si a trecutului, desi,  de multe ori, fabricam un trecut aflat in concordanta cu ceea ce ne-am fi dorit sa se intample, cu idealurile si dorintele noastre nematerializate. Trecutul care ne insoteste trebuie sa fie suportabil, sa putem trai cu el, sa-l purtam in spate fara sa ne cocoseze. Cat despre control, aceasta este doar o iluzie menita sa ne salveze de la o crunta depresie. Nu detinem controlul asupra nimanui si a nimic, suntem doar noi, slabi si previzibili.

Dragostea continua sa fie motorul care invarte totul, chiar daca obiectul ei ti-a fost rapit. Chiar daca privirea lui nu se mai intersecteaza cu a ta, chiar daca mana lui nu se atinge de a ta, chiar daca parfumul se pierde si treptat ajungi sa nu-l mai simti, chiar daca durerea, dorul, tristetea, furia te coplesesc, si nimic nu se afla in fata ta pentru a le stavili, ea inca exista, independent de persoana spre care s-a indreptat. Dragostea nu moare odata cu usile trantite, cu tipetele si cu vorbele grele. Ea moare odata cu timpul. Timpul pierdut trantind usi, tipand si aruncand vorbe grele. Cu timpul pierdut dormind in loc sa-ti privesti iubitul cum doarme langa tine, timpul pierdut cu lucrurile inutile care te determina sa te trezesti in fiecare zi, dar care nu dau savoare vietii. Te poti dispensa de iubire, poti trai fara sa imparti patul cu cineva, dar bucuria de a imparti, fie patul, fie o bucata de ciocolata, fie un sarut, fie un tipat dispare intr-un loc de unde nu o mai poti recupera.

Am auzit de multe ori spunandu-se ca oamenii constientizeaza valoarea a ceea ce au avut, doar in mometul pierderii, adica atunci cand nu mai au. Eu cred ca acest lucru se intampla datorita inclinatiei noastre spre comparatie. Comparam in permanenta trecutul cu prezentul, oamenii din viata noastra, momentele traite, intensitatea trairii lor, sentimentele noastre si mai ales capacitatea celor din jur de a ne produce noua fericire.  Aceasta idee atat de absurda dar in acelasi timp de care oamenii nu se pot desparti nicio secunda, ajunge de multe ori sa umbreasca gesturile celorlalti, sa vorbeasca mai tare decat faptele care au ca scop tocmai indeplinirea ei.

Cateva secunde sunt prea mult in acest moment, si am senzatia ca ma pierd printre ele, ca nu mai reusesc sa astern aici ceea ce simt cu adevarat.

Nu am aflat pana acum daca sunt multe sau putine 23 328 000 de secunde,  pentru mine au trecut ca si cum ar fi fost una, si imi doresc sa adaug la nesfarsit zero-uri pentru a putea profita de fiecare. Sa nu uit.

Read the rest of this entry »

Advertisements

Written by sabina alexandra

July 30, 2009 at 01:11

Posted in Change my days

Despre iubirea mea

with 3 comments

Intotdeauna am visat mai mult decat o permite bunul simt. Dar mi-a placut, imi place, ma hraneste si nu ma lasa prada deznadejdii in momentele in care sunt inconjurata de tristete. Iubirea mea e simpla, e un vis atat de frumos, incat nu este nici macar prostesc.  Desi tot timpul am spus ca filmele sunt filme si ca nu exista asemenea povesti in realitate, exista totusi trei dintre acestea care ilustreaza iubirea mea, in moduri diferite, dar foarte aproape de adevar.

Primul este Meet Joe Black, a carui poveste miraculoasa, probabil siropoasa pentru anumite gusturi, are acea simplitate de basm, si iti permite pentru doua ore sa crezi ca iubire dincolo de orice nu este doar un mit.

“Love is passion, obsession, someone you can’t live without. If you don’t start with that, what are you going to end up with? Fall head over heels. I say find someone you can love like crazy and who’ll love you the same way back. And how do you find him? Forget your head and listen to your heart. I’m not hearing any heart. Run the risk, if you get hurt, you’ll come back. Because, the truth is there is no sense living your life without this. To make the journey and not fall deeply in love – well, you haven’t lived a life at all. You have to try. Because if you haven’t tried, you haven’t lived.

Trust, responsibility, taking the weight for your choices and feelings, and spending the rest of your life living up to them. And above all, not hurting the object of your love.

So that’s what love is according to William Parrish?

Multiply it by infinity, and take it to the depth of forever, and you will still have barely a glimpse of what I’m talking about. “

Al doilea este fabulosul The Notebook, care incepe prin a-ti spune ca a existat un om a carui mareata si unica realizare in intreaga sa viata, a fost sa iubeasca o femeie mai mult decat orice altceva pe lume.

“I am nothing special; just a common man with common thoughts, and I’ve led a common life. There are no monuments dedicated to me and my name will soon be forgotten. But in one respect I have succeeded as gloriously as anyone who’s ever lived: I’ve loved another with all my heart and soul; and to me, this has always been enough.”

Iar al treilea, Closer, te loveste in stomac, te doare si te oripileaza, dar este la fel de sincer si de frumos, lipsindu-i doar idilicul.

“I fell in love with her, Alice.

Oh, as if you had no choice? There’s a moment, there’s always a moment, “I can do this, I can give into this, or I can resist it”, and I don’t know when your moment was, but I bet you there was one.

And you left him, just like that?
It’s the only way to leave. “I don’t love you anymore. Goodbye.”
Supposing you do still love them?
You don’t leave.
You’ve never left someone you still love?
Nope.”

“Ne trezim, luam micul dejun pe malul Senei, croissante si Verveine, ne tinem de mana, iar cu cealalta cititm. Ne plimbam prin parc, deodata se opreste: ma strange in brate si danseaza cu mine, ma invarte tare si sa rasuceste si este o muzica atat de frumoasa, dar eu nu o aud foarte bine. O aude elNe petrecem restul diminetii in librarii si pe strazi, iar la pranz, mancam din aceeasi farfurie si nu ne putem uita in alta parte decat unul in ochii celuilalt.  Imi citeste pe o banca poezii si ma mangaie pe par.  Ma duce la opera, iar el poarta costum si eu rochie neagra. Ne tinem de mana, pur si simplu nu ne putem dezlipi, iar oamenii din jur ne privesc de parca am fi din alta lume. Din cand in cand ma strange la pieptul lui, foarte tare si ii aud inima cum bate. Miroase a parfum frantuzesc si pielea lui este ca o foaie dintr-o carte veche de povesti. La sfarsit apaludam si plangem impreuna de emotie. Iesim, afara este frig iar el imi pune haina lui pe umeri fara sa ma faca sa arat precum un om al strazii. Alergam spre turn, urcam pana la ultimul etaj. Parisul este coplesitor. Ma saruta atat de lung incat mi se taie rasuflarea. Imi spune ca ma iubeste. Dar stiu asta deja. Privim imbratisati luminile si coboram. Ne impiedicam, radem, ne sarutam la fiecare colt de strada. Urcam in mansarda si incepe sa ploua, se aude atat de frumos. Imi desface parul (cu rabdare, desi aveam atatea agrafe), ma dezbraca frumos, are grija de mine, ma ia in brate, ma aseaza intr-un pat mare, alb si putin rece. Ma acopera el, sa nu-mi fie frig. Ma iubeste ca nimeni altcineva, dorindu-ma si traind intr-un timp care pentru ceilalti oameni nu exista. Pielea noastra e incinsa de prea multa dragoste. Ultimele stele dispar si soarele rasare, ocrotind orasul. Geamul imens, larg deschis, lasa inauntru aerul proaspat si viu, de dimineata. Ne imbratisam atat de strans, de parca ne-am teme sa nu ne desparta cineva. Adormim tinandu-ne de mana, cu picioarele incolacite si cu buzele lipite. Deschidem ochii in aceeasi secunda. Nu stim ce zi este.

Written by sabina alexandra

July 29, 2009 at 16:47

Posted in Change my days

Note false, dragoste sau liberalism

leave a comment »

“Cand filosofii isi imagineaza societati utopice, rareori le concep ca pe niste creuzete in care se topesc diferentele; mai degraba aceste societati sun bazate pe asemanari de gandire si pe unitate, similaritate si omogenitate, o serie de scopuri si presupuneri comune. Tocmai aceasta congruenta facea ca viata alaturi de Chloe sa fie atat de atragatoare, faptul ca dupa nesfarsite si ireconciliabile divergente in materie amoroasa, gasisem pe cineva ale carui glume le puteam intelege fara dictionar, ale carui vederi pareau miraculos de apropiate de ale mele, ale carui simpatii si antipatii faceau tandem cu ale mele si in a carui companie ma trezeam spunand in mod repetat “Uluitor, tocmai ma pregateam sa spun/ gandesc/ fac exact acelasi lucru…”

Criticii iubirii au avut intotdeauna indreptatite suspiciuni asupra fuziunii, asupra credintei ca diferentele dintre doi oameni pot fi sterse pana la punctul in care cei doi se contopesc intr-unul singur. Suspiciunea deriva din sentimentul ca este mai usor sa presupui similaritatea decat distinctia (ceea ce este familiar nu trebuie inventat) si ca in absenta dovezii contrariului, intotdeauna vom inventa ceea ce stim si nu ceea ce nu stim si ne sperie. Ne indragostim pe baza unui material insuficient si ne completam ignoranta prin dorinta. Dar, asa cum subliniaza criticii, timpul va dovedi ca pielea care ne separa trupurile nu este numai o bariera fizica, ci un reprezentant al unor contradictii  psihologice  mai profunde, pe care ar fi o prostie sa incercam sa le transcendem.

In momentele noastre mai idealiste, ne imaginam ca iubirea romantica ar fi inrudita cu iubirea crestina, o emotie universala ce declara ca “te voi iubi pentru tot ceea ce esti”, o iubire neconditionata, care nu cunoaste limite, care adora orice fel de pantof, care este intruchiparea acceptarii.  Dar certurile care ii bantuie pe amanti le reamintesc ca iubirea crestina nu supravietuieste tranzitiei catre dormitor. Mesajul ei pare mai potrivit planului universal decat celui particular, despre dragostea dintre toti barbatii si toate femeile, despre dragostea dintre doi vecini care nu se aud unul pe altul sforaind. Din cauza criteriilor dragostea devine dureroasa, pentru ca atunci cand incercam sa-l transformam pe vecinul A in vecinul B, sau pe vecinul B in B-ul idealizat pe care ni-l imaginaseram inainte de casatorie, atunci incep sa zboare pantofi si se dau divorturi. In aceasta prapastie dintre idealul imaginat si realitatea revelata de trecerea timpului se nasc nerabdarea, perfectionismul si in final intoleranta. Chloe si cu mine nu ne-am fi permis niciodata o asemenea intensitate a certurilor daca am fi fost doar prieteni. Prietenii sunt despartiti de o membrana protectoare, derivata dintr-un cod al bunei-cuviinte si politetii, o teaca de lipsa de familiaritate biologica ce impiedica patrunderea loviturilor ostile. Intoleranta incepe cu doua elemente: un concept despre corect si gresit si ideea ca nu-l poti lasa pe celalalt sa traiasca fara sa-l obligi sa vada lumina adevarului.

Cand doi oameni nu mai reusesc sa transforme diferentele dintre ei in glume, e un semn ca au incetat sa se iubeasca (sau cel putin au incetat sa doreasca sa faca efortul care constituie 90% din iubire). Umorul captuseste zidurile iritarii dintre idealuri si realitate: in spatele fiecarei glume era un avertisment despre o diferenta, chiar despre o dezamagire, dar era o diferenta dezamorsata- si ca atare se putea trece peste ea fara sa fie nevoie de un pogrom.”

Written by sabina alexandra

July 28, 2009 at 01:03

Posted in Essays in love

Marxism

leave a comment »

“Gandirea occidentala are o lunga si sumbra traditie in a argumenta ca in ultima instanta dragostea nu poate fi conceputa decat ca un exercitiu marxist de admiratie unilaterala, in care dorinta se hraneste din imposibilitatea de a vedea vreodata dragostea impartasita. Conform acestui punct de vedere, dragostea e numai o directie, nu un loc, si se sfarseste o data cu atingerea scopului sau, posedarea persoanei iubite (in pat sau altfel). Intreaga poezie a trubadurilor din secolul XII provensal e bazata pe amanarea coitului, poetul repetandu-si lamentatiile catre o femeie care refuza in mod repetat ofertele barbatului disperat. Patru secole mai tarziu, Motaigne avea aceeasi idee despre ceea ce face dragostea sa sporeasca, atunci cand spunea: “In dragoste nu exista nimic in afara de o dorinta disperata pentru ceea ce fuge de noi”- punct de vedere reluat de maxima lui Anatole France: “Nu se obisnuieste sa iubesti ceea ce ai.” Sthendal considera ca dragostea nu apare decat pe baza fricii de a pierde persoana iubita, Denis de arougemont argumenta: “Cea mai serioasa obstructie e cea preferata fata de toate celelalte. Este cea mai potrivita pentru a spori pasiunea”, iar Roland Barthes limita dorinta la a tanji dupa ceea ce este prin definitie de neatins.

Conform acestei viziuni, amantii nu pot decat sa oscileze intre polii gemeni ai lui a tanji dupa si a fi iritat de. Dragostea nu cunoaste cale de mijloc, e numai o directie, ceea ce doreste ea nu poate dori dupa ce a capatat. De aceea dragostea se va autodistruge prin implinire; posedarea celei dorite ucide dorinta.”

Asa se pierde oare si dorinta de a face un efort, dorinta de a ii fi pe plac celuilalt, dorinta de a pastra mirajul? Odata instalat confortul, odata obisnuiti cu cel de langa noi, nu mai trebuie sa-l seducem, sa-l cucerim, este o certitudine, ca intr-un fel sau altul ne apartine, este acolo , ne mai reprezentand astfel un obiectiv demn de atins. Si asa, incetul cu incetul, putem sa scoatem la iveala si partile din noi de care suntem mai putin mandri, ne permitem sa il ranim cu mai multa usurinta pe celalalt. Pentru ca este al nostru, nu mai traim doar cu dorinta arzatoare de a il avea.  L-am dobandit, si interesul nostru pentru el scade fiind inlocuit treptat cu un soi de ura mascata pentru ca nu ne mai starneste curiozitatea si nu ne mai simtim capabili de a urni muntii din loc pentru a il cuceri.

Written by sabina alexandra

July 27, 2009 at 11:33

Posted in Essays in love

Idealizarea

leave a comment »

“Essays in love” este o carte pe care o recitesc din timp in timp pentru ca imi aduce aminte de fiecare data de lucrurile pe care parca ma incapatanez sa le uit. Alain de Botton descrie anumite etape ale procesului de indragostire si ale unei relatii in general, cu luciditate, umor, o umbra de tristete, dar fara resentimente.

“”E atat de usor sa vezi in adancul oamenilor si nu-ti ajuta la nimic”, remarca Elias Canetti, facand aluzie la cat de simplu si in acelasi timp cat de inutil e sa le gasim celorlalti defecte. In consecinta, nu cumva ne indragostim un pic si din dorinta trecatoare de a nu mai vedea in adancul oamenilor, fie si cu pretul unei partiale orbiri? Daca cinismul si dragostea se afla la capetele opuse ale unui spectru, nu ne indragostim uneori ca sa scapam de cinismul debilitant la care suntem predispusi? Nu exista oare in fiecare coup de foudre o exagerare voluntara a calitatilor persoanei iubite, exagerare care ne distrage atentia de la deziluzie, focalizandu-ne energiile asupra unei anumite figuri, in care suntem in stare sa credem pentru scurt timp si in mod miraculos?”

Ceea ce este atat de inspaimantator este masura in care poti sa idealizezi pe cineva, cand iti e atat de greu chiar sa te suporti pe tine insuti- tocmai pentru ca asa o problema exista…Trebuie sa-mi fi dat seama ca si Chloe e un simplu om (cu toate implicatiile cuvantului) dar nu mi se poate oare ierta- datorita stresului calatoriei si al existentei- dorinta de a uita acest gand? Orice act de a te indragosti implica (adaptand o vorba a lui Oscar Wilde) triumful sperantei asupra autocunoasterii. Ne indragostim sperand ca nu vom gasi in celalalt ceea ce stim ca se afla in noi- toata lasitatea, slabiciunea, lenea, necinstea, compromisul si pura prostie. Il inconjuram pe cel ales cu un cordon de iubire si hotaram ca tot ce se afla in interior va fi cumva scutit de defectele noastre, si ca atare, demn de iubit. Plasam in celalalt o perfectiune pe care pe noi de eludeaza si prin unirea cu cel iubit speram ca intr-un fel sa pastram (impotriva evidentei auticunoasterii) o credinta precara in specia umana.

De ce faptul ca am realizat toate acestea nu m-a impiedicat sa ma indragostesc? Pentru ca lipsa de logica si naivitatea dorintei mele nu depaseau nevoia mea de a crede. Cunosteam vidul pe care il putea umple iluzia romantica, cunosteam euforia de a descoperi ca cineva, oricine, este minunat. Cu mult inainte de a da ochii cu Chloe, trebuie sa fi avut nevoie sa gasesc in altcineva perfectiunea pe care n-o sesizasem niciodata in mine insumi.

Daca iubirea se intampla atat de rapid este probabil pentru ca dorinta de a iubi exista dinainte de persoana iubita- nevoia si-a inventat solutia. Aparitia persoanei iubite este numai stadiul secundar al unei nevoi anterioare (in mare masura inconstienta_ de a iubi pe cineva- foamea noastra de dragoste modelandu-i trasaturile, dorinta noastra cristalizandu-se in ele. (dar partea cinstita din noi nu va lasa niciodata amagirea necontestata. Vor fi intodeauna momente cand ne vom indoi daca cea iubita exista cu adevarat asa cum ne-o imaginam- sau daa nu e cumva doar o halucinatie ppe care am inventat-o ca sa impiedicam inevitabila cadere ca urmare a lipsei iubirii.)”

Si atunci ma intreb, ce se intampla cand indragosteala dispare? Ne lovesc unul cate unul, drept in fata, defectele celuilalt? Tot mirajul se spulbera si fiinta acea perfecta devine doar creatia sufletului nostru care tanjeste dupa iubire? Ce rost au atunci reprosurile aruncate dupa un timp, in care unul dintre cei doi se plange ca celalalt nu mai este ca la inceput, ca ceva s-a schimbat? Nu au niciun rost, banuiesc, din moment ce schimbarea a survenit in interiorul nostru, noi suntem cei care odata am proiectat perfectiunea in omul de care ne-am indragostit , si tot noi suntem cei care nu avem capacitatea de a privi adevarul, care dealtfel a fost acolo din primul moment, cu mai mult optimism si mai multa detasare. Asa cum noi suntem cei care facem ca lucrurile sa para perfecte, tot noi le distrugem mai devreme sau mai tarziu.

Written by sabina alexandra

July 27, 2009 at 10:54

Posted in Essays in love

Inca mi-e frica de intuneric

leave a comment »

In copilarie, dormeam cu capul sub plapuma in fiecare noapte. Aveam un somn extrem de agitat si foarte multe cosmaruri. Lucrurile nu s-au schimbat prea mult nici acum. Atunci cand se face intuneric, nu ma mai simt in siguranta, iar noaptea are darul de a amplifica orice sentiment neplacut. 

Azi noapte a fost o furtuna teribila care m-a trezit din amorteala in care zaceam. Tuna si fulgera iar mie imi era frica. M-am surprins incercand sa dorm cu genunchii lipiti de perete, pentru ca pana acum cateva zile dormeam intr-un pat care avea grija de genunchii mei. Ii lasa sa se sprijine de calorifer. Inainte sa imi fac curaj si sa ma bag in pat, am iesit din cada tremurand, desi era ingrozitor de cald si ma tot chinuiam sa agat prosopul. Dupa un timp am realizat ca in aceasta baie nu poate fi agatat, ci ca trebuie sa-l asez pe o bara. Si atunci m-am intrebat de ce ne este oare atat de usor sa ne obisnuim cu anumite lucruri, cu anumiti oameni, dar atat de dificil sa ne dezobisnuim.

Obisnuinta intr-o relatie este de cele mai multe ori privita ca un lucru negativ. Dar pentru mine nu este asa. Obisnuinta se creeaza atunci cand stabilesti o legatura cu cineva, cand lumea in care traieste te atrage ca un magnet si canile lui de ceai ti se par mai frumoase decat ale tale, patul mai primitor si ferestrele mai luminoase. Atat timp cat noi suntem cei care confera sens lucrurilor din jurul nostru, tot noi potentam si calitatile celuilalt. El este doar un om, bun si rau, ca toti oamenii, dar iubirea nu te orbeste, asa cum se spune, ci dimpotriva, iti deschide privirea si te calauzeste in asa fel incat sa ajungi acolo unde ceilalti nu pot. Sa patrunzi dincolo de infatisare, dincolo de comportamentul obisnuit, dincolo de furie, de rautate, de fericire. Iti permite sa ajungi pe un taram numit idealizare. 

Idealizarea nu este buna! Ar zice oricare dintre noi. Dar totusi, cum ar arata lumea, oamenii din jurul nostru daca nu ne-am indragosti, nu i-am iubi si nu le-am deforma putin imaginea pentru a putea spune “e perfect”! Probabil ca am trai intr-o mare singuratate, incapabili sa trecem mai departe de o realitate imediata, de toate imperfectiunile si greselile care se aduna intr-un om. Luciditatea e vitala, iar eu am crezut asta cu tarie mereu. Dar uneori, cand nu gasesc raspunsuri, cand intunericul ma terorizeaza si nu pot sa-mi gasesc linistea, ma gandesc la faptul ca poate suntem prea radicali. Poate avem tendinta de a ruina totul singuri si de a face lucrurile pe dos; de a incerca sa fim lucizi atunci cand suntem indragostiti si ne izbim cu capul de toate lucrurile din jurul nostru, de a incerca sa ne eliberam atunci cand  avem un milion de voci care vorbesc in acelasi timp, in mintea noastra. 

Daca am fi capabili sa nu asteptam mereu mai mult, sa nu ne dorim tot timpul opusul a ceea ce avem intr-un anumit moment, sau daca eu as face toate astea,  poate ca as reusi sa adorm mai usor si mi-as gasi locul in pat. In patul in care imi doresc sa fiu.

Written by sabina alexandra

July 26, 2009 at 10:24

Posted in Change my days

Vineri

leave a comment »

Toate lucrurile bune si frumoase din viata mea au inceput si s-au terminat intr-o zi de vineri. M-au facut sa iubesc si sa urasc deopotriva aceasta zi. Dar atunci cand stau si trag linie, imi dau seama ca totusi, exact ca in povesti, iubirea invinge. Cineva mi-a spus candva, ca atunci cand se termina, nu raman decat amintirile frumoase , iar cele urate. dispar. Este ironic pentru ca atunci cand traim o poveste cu cineva, ne certam, suntem furiosi, ne confruntam zi de zi cu aceleasi neajunsuri si atunci avem tendinta de a evidentia tot ceea ce este negativ, de a aminti greselile din trecut si de a fi neiertatori. Dar atunci cand povestea se incheie, se face lumina, si cel putin pentru mine, nu mai raman acolo decat vacantele reusite, serile minunate, momentele amuzante, micile tabieturi si obisnuinte care se creeaza in interiorul oricarui cuplu, complicitatile, clipele care mi-au taiat rasuflarea, privirile, tandretea, planurile de viitor care nu se vor materializa niciodata, si o multime de nimicuri care imi faceau zilele mai luminoase.

Si asta este cred partea cea mai dificila. Durerea trece in timp, tristetea la fel, dorul se estompeaza. Dar a uita, pentru mine este imposibil. Intr-o oarecare masura nici nu imi doresc sa uit pentru ca asta ar insemna sa-mi neg trecutul, sa nu imi recunosc alegerile si sa ma ascund. Nu m-am antrenat niciodata astfel incat sa pot uita, sa pot sterge din sufletul meu oamenii ca si cum nu ar fi existat, nu m-am antrenat sa urasc pentru a fi eu mai linistita sau fericita. Si niciodata nu i-am inteles pe acei oameni care atunci cand pun capat unei relatii, isi fac liste intregi cu lucrurile pe care nu le suportau si pe care le-ar fi schimbat la celalalt, care isi spun ca merita ceva mai bun, care arunca in stanga si in dreapta cu rautati la adresa persoanei care pana mai ieri a impartit patul cu ei. 

Atat partile bune cat si cele mai putin bune dintr-o relatie nu pot fi cunoscute si intelese de catre cei din jur, pentru ca o relatie inseamna doi oameni care isi ofera unul altuia anumite lucruri si care impart pana la urma o viata. Si daca te-ai obisnuit cu acea viata, bineinteles ca nu este deloc usor sa te desprinzi. Dar nu exista o alta cale. Nu am crezut niciodata in prietenii platonice provenite din relatii, nu am crezut in “pauze” si tot felul de alte clisee. Insa am crezut si voi crede intotdeauna in sinceritate si in puterea de a iti asuma alegerile si faptele. In puterea de a nu distruge ceva ce a existat pentru a putea depasi mai repede si mai usor momentele dificile, in puterea de a nu-l transforma pe celalalt in cel mai rau om de pe pamant pentru ca asta ar insemna sa uiti si sa negi tot ce a fost frumos, tot ce ai iubit si ce te-a tinut impreuna. 

Relatiile creeaza o legatura si o poveste. Chiar daca legatura este rupta brutal, povestea ramane probabil pentru totdeauna. Evident ca lumea nu se termina odata cu o relatia, ca viata merge inainte si ca pana la urma este compusa mai mult din dezamagiri si din durere decat din momente fericite. Dar atunci, cu atat mai mult, prefer sa pastrez lucrurile bune, sa ma consider norocoasa pentru ca am trait o astfel de poveste, sa fiu recunoscatoare pentru ceea ce am primit, pentru ceea ce am invatat si sa ma bucur la gandul ca am avut ceva numai al meu si numai eu am trait acel ceva care pentru o perioada mi-a facut viata mai frumoasa si m-a facut sa dau tot ce aveam.

Pentru mine este greu sa accept pentru ca tot timpul mi-am dorit mai mult si mi-a placut sa fortez limitele (lucru care poate m-a adus aici), pentru altcineva este greu sa doarma singur in pat sau sa mearga singur la film.  Fiecare traieste diferit un astfel de moment, insa cel mai enervant este cred ca ne-am dori ca odata cu finalul sa se termine si iubirea pe care o purtam in suflet. Eu mi-am dat seama ca asa ceva nu se poate, ca te poti trezi peste trei, cinci sau zece luni realizand ca iubirea este tot acolo, incapatanandu-se sa dispara. Mi-am dat seama ca imi fac bagajele si plec, dar nu las la schimb ceea ce simt. Iau totul cu mine si poate este greu sa tii atatea sentimente bune in tine, sa nu ai cui sa le oferi. 

Te gandesti ca ai fi putut face mai mult, ca ai fi putut sa incerci mai tare, sa te straduiesti si sa fii tu cel mai tolerant si mai intelegator. Dar nu este asa. Suntem niste fiinte egoiste, incapabile de a oferi neconditionat dragostea noastra, asteptam in permanenta sa primim mai mult decat dam pentru a nu ne simti descoperiti si tradati. Asteptam ca celalalt sa vina sa-si ceara iertare, asteptam ca el sa ne faca o surpriza, asteptam ca el sa spuna primul “te iubesc”, asteptam ca el sa schimbe ceva atunci cand lucrurile nu mai merg, si in general asteptam sa fie altceva decat ceea ce este. Pentru ca oamenii sunt vesnic nemultumiti.

Imi trag nasul, nu prea vad bine ce scriu pentru ca sunt o plangacioasa, (ma gandesc la Carrie si Big si devin si mai plangacioasa) dar e mult mai usor si mai cinstit sa ma consolez, daca se poate spune asa, cu ceea ce a fost frumos decat sa ma arunc in bratele primului venit, asteptand sa-mi spuna ca merit ceva mai bun, ca nu am gresit cu nimic sau ca e vina lui. Pentru ca eu stiu ca nu este asa. Si dupa cum scriam mai sus, doar eu stiu cu adevarat cat de buna sau rea, cat de frumoasa, trista , imperfecta sau minunata este povestea aceasta. Pentru ca este a mea, pentru totdeauna.

Written by sabina alexandra

July 25, 2009 at 10:21

Posted in Change my days