ChangetheChange

start with yourself

Archive for March 2010

The Girl With Her Pearls On

leave a comment »

M-am mutat aici : http://tgwhpo.com ­čÖé

Written by sabina alexandra

March 20, 2010 at 18:05

Posted in Changes

Timp

leave a comment »

De multe ori am auzit oameni spunand ca si-ar dori sa opreasca timpul in loc, sau sa dea timpul inapoi. Expresii intrate in vocabularul lor, dar lipsite de sens sau de vreun scop practic. Pe langa faptul ca imposibilitatea opririi timpului este evidenta, este mult mai usor sa abordam problema diferit: sa ne oprim noi in loc.

Dimineata, avusese loc un accident la metrou si toata statia London Bridge era oprita. Doua linii inchise, o statie inundata si oameni in pragul unui atac de panica. Se imbulzeau disperati, alergau in toate directiile, iar dupa cateva minute se opreau nervosi si le puteai observa tremurul mainilor pe geanta de laptop, batutul din picior si privirile nerabdatoare. Am realizat in acel moment ca voi intarzia la serviciu si am decis ca in loc sa ma sufoc sub pamant inghesuita intre alte cateva sute de suflete,  sa ma bucur cateva minute de soare.  Si atunci mi s-a facut dor.

Mi s-a facut dor de mare. De verde, flori si natura. Mi s-a facut dor sa ma plimb desculta prin nisip ori iarba, sa citesc la umbra unui mar cu mere verzi si acre. Sa privesc cerul, sa ascult linistea si sa las soarele sa ma incalzeasca. Mi s-a facut dor sa scriu intr-un caiet, cu stiloul fara sa aud ticaitul tastaturii, sa imi plimb mainile pe paginile lucioase ale unei reviste intr-o cafenea din Paris. Sa beau ceai si sa visez cateva ore. Sa ma plimb intr-un parc si sa admir fiecare frunza, sa simt valurile cum imi gadila talpile si sa privesc catre linia orizontului. Mi s-a facut dor de tihna si de o zi in care sa nu imi verific ceasul, sa nu fug de acasa la scoala si de la scoala la birou si inapoi acasa. De o dimineata in care sa iau micul dejun asezata la masa, nu in timp ce ma imbrac si ma pieptan si de o zi in care sa am rabdare cu viata.

Ma intreb cati dintre noi se opresc. Cati dintre noi inceteaza fie si pentru o secunda sa se gandeasca in perspectiva si savureaza cateva clipe linistite, ca pe o bezea care ti se topeste in gura. Seara, autobuzul care ma duce acasa, trece pe podul Waterloo, care este unul dintre locurile mele preferate din Londra. Tamisa straluceste atat de frumos, iar eu nu stiu unde sa privesc mai intai: in dreapta sau in stanga podului. De fiecare data, oamenii stau cu nasul aplecat in The Free Standard, iar eu simt nevoia sa ma duc la ei, sa le arunc ziarul si sa le spun: ” Ridica ochii, priveste, admira, bucura-te de orasul frumos in care traiesti, treizeci de secunde, clateste-ti ochii cu un strop ┬áde frumusete si apoi intoarce-te la faptele diverse din ziar.”

Iar acum este ora 00:00, ora mea preferata, inceputul unei noi zile si sansa de a mai vedea si gusta o bucatica din lumea care de multe ori nu depaseste cutia aceasta mica si electronica, fereastra din fata mea, orasul sau oamenii de care ma lovesc intamplatior pe strada.  Si ma opresc din scris, pentru ca vreau sa admir luna.

Written by sabina alexandra

March 3, 2010 at 00:06

Posted in Changes

Zambet

with 5 comments

Cand am vazut pentru prima data filmul “Little miss sunshine”, m-a amuzat foarte tare personajul tatalui ratat care imparte oamenii in doua categorii: winners and losers. De multe ori am incercat sa imi dau seama dupa ce criterii poti clasifica si trimite oamenii fie in tabara castigatorilor fie in cea a ratatilor.

Am ajuns la concluzia ca nimeni dintre noi nu are dreptul sau autoritatea de a judeca in asemenea termeni oamenii, insa eu mi-am clarificat propria viziune despre cei care se pot numi “winners”. ┬áSunt acei oameni care traiesc viata ce le-a fost daruita si nu se lasa traiti de catre ea. Sunt cei care vor sa invete, sa creasca si sa imbatraneasca frumos, sa lucreze la ei si sa incerce sa se desavarseasca precum un tablou caruia ii adaugi in ani un punct, o pata de culoare, o umbra sau o linie.

Cei care nu uita niciodata sa se bucure de soare, de frumusete si de ceilalti oameni. Cei care nu merg cu privirea plecata in pamant ci zambesc norilor si albastrului de sus. Cei care stiu ca momentele in care si sa respiri pare imposibil de realizat sunt pasagere, ca si cele in care fericirea iti umple sufletul. Eu uit.

Sunt zile in care uit sa ma bucur si descopar ca lucruri in care credeam nu sunt colorate in alb si negru. Ca in functie de pozitia luminii si a trecerii timpului totul capata nuante. ┬áPovestile in care oamenii se iubesc se termina, pentru ca de cele mai multe ori dragostea nu este suficienta, asa cum ne invata povestile si filmele americane. Nu invinge totul si nici nu simplifica lucrurile. Iar una dintre putinele certitudini pe care le am este ca dragostea este orice altceva, mai putin simpla. Efortul si interesul pe de alta parte sunt cele care conduc catre un “happy end” sau un “happy never ending story”. ┬áIar cand dragostea nu se consuma, prietenia duce mai departe ceea ce nu si-a gasit finalitatea intr-un flirt, idila sau relatie de orice fel, care prin natura ei este perisabila, instabila si imperfecta. ┬áDe cate astfel de povesti avem parte in viata, este o alta intrebare care ma distrage de la a ma concentra asupra momentului prezent. ┬áDar atunci cand nu gasesc puterea de a ma ajuta singura sa ies din astfel de capcane, Dumnezeu imi intinde o mana si imi trimite oameni care sa imi reaminteasca de ce trebuie sa zambesc.

Oameni precum colegul meu care este cu cel putin treizeci de ani mai in varsta ca mine si care este bolnav de diabet. Sotia lui il suna in fiecare seara la ora sapte si jumatate sa ii dea voie sa ia cina. Sri, fuge rupand pamantul catre McDonald’s, de unde se intoarce jubiland si rupe cu infrigurarea punga maronie. In cateva minunte cartofii prajiti au disparut iar el imi zambeste cu toata fata si cu barba plina de firimituri. Este mica lui placere. “Luxul” pe care el isi imagineaza ca si-l permite, dar care ii aduce atata bucurie ori de cate ori musca dintr-un hamburger.

Nu cred ca exista o regula nescrisa a “lucrurilor mici” care sa ne faca fericiti. Nu trebuie sa fie neaparat soarele, o floare, rasul unui copil sau o piesa de teatru. Acestea sunt doar clisee menite sa ne indice niste concepte de fericire contrafacuta, fie ea si in doze “mici”. Nu are nicio relevanta faptul ca este un tablou de Monet sau o ciocolata, pentru ca noi, oamenii, nu vibram si nu simtim la fel. ┬áSi cred ca acesta este unul dintre cele mai frumoase lucruri, si ceea ce face ca bucuria si frumusetea sa fie absolut peste tot.

Iar eu sper ca acest gand sa aduca un zambet macar pe buzele celor care citesc.

Written by sabina alexandra

March 1, 2010 at 00:56

Posted in Change my days