ChangetheChange

start with yourself

Archive for the ‘Change my days’ Category

But it’s hard to stay mad, when there’s so much beauty in the world.

with 2 comments

” I had always heard your entire life flashes in front of your eyes the second before you die. First of all, that one second isn’t a second at all, it stretches forever, like an ocean of time….for me, it was lying on my back at Boy Scout Camp, watching falling stars…and yellow leaves, from the maple trees that lined our street…Or my grandmother’s hands, and the way her skin seemed like paper…and the first time I saw my cousin Tony’s brand new Firebird. And Janie…and Janie. And…Carolyn. I guess I could be really pissed off about what happened to me…but it’s hard to stay mad, when there’s so much beauty in the world. Sometimes I feel like I’m seeing it all at once, and it’s too much, my heart fills up like a balloon that’s about to burst…and then I remember to relax, and stop trying to hold on to it, and then it flows through me like rain. And I can’t feel anything but gratitude for every single moment of my stupid little life… You have no idea what I’m talking about, I’m sure. But don’t worry… You will someday. ”

Am multe citate preferate, carti sau filme de care imi amintesc uneori. Nu o data mi-am spus ca mi-ar placea ca viata sa fie ca in filme. Ironia este ca ele sunt ispirate din viata. Din “stupida si mica ” noastra viata, care de cele mai multe ori ni se pare plictisitoare, comuna, banala si lipsita de importanta. Dar este cel mai important lucru pe care il avem. Si cu toate acestea, eu uit. Uit si ma supar, uit si stau bosumflata, uit si ma incrunt, nu ma bucur, pierd timpul, sau nu multumesc.  Uit ca trebuie sa fiu senina si sa zambesc, sa infrunt cu optimism si curaj toate obstacolele, uit ca nu trebuie sa astept nimic de la cei din jur. Partea aceasta este cea mai dificila. Desi am inteles faptul ca suntem singurii in masura de a ne “procura” fericirea, inca gasesc ca este mult mai usor sa arunc aceasta responsabilitate pe umerii celor din jur . Astept ca ei sa imi ofere motive sa zambesc, sa imi acorde atentie si sa ma iubeasca. Dar nu oricum, ci asa si cat vreau eu. O cantitate care creste din ce in ce mai mult si care nu imi este suficienta niciodata. Nu pot sa ma multumesc cu putin si devin lacoma. Nu stiu inca daca excesul de atentie sau de iubire poate provoca reactii neplacuta, ca atunci cand mananci prea mult, dar daca as fi o fiinta intelepta, precum filosofii, m-as hrani doar cu apa, soare si aer.

Cea mai mare frica a mea este sa ajung batrana si sa nu fi inteles nimic din viata.  Sa fi trait ca o frunza purtata de vant in toate directiile, incapabila sa preia controlul si care la final se ofileste si moare intr-un colt.  Sa fi iubit prea putin si sa fi vrut prea mult. Mai mult nu este niciodata suficient, si de aceea in unele momente, ma opresc. Respir adanc, privesc in jurul meru si incerc sa fiu cu adevarat recunoscatoare pentru ceea ce am primit. Incerc sa alung temerile, problemele care in realitate nu exista si gandurile urate.  Este ca atunci cand ai un cosmar, te trezesti, si simti cum sufletul iti zburda de fericire ca fost doar un vis.  Sau ca atunci cand ceav bun si frumos ti se intampla si ai senzatia ca orice este posibil. Si totul este defapt o senzatie, o perceptie a lumii in care ne pierdem si care pentru fiecare dintre noi capata alte intelesuri.

Este atat de greu sa accept ca desi privim aceeasi floare, pentru mine este cel mai minunat lucru pe care l-am vazut vreodata, iar pentru tine este doar o planta lipsita de stralucire. Este atat de greu sa cer, cand astept ca ceilalti sa ghiceasca ceea ce imi doresc, este atat de greu nu compar oamenii in permanenta cu mine si sa spun “eu nu as fi facut niciodata asta”. Dar cel mai greu este sa ii vad, sa ii inteleg si sa-i iubesc fara sa filtrez totul prin sufletul meu egoist si infometat.  Si de accea uneori trisez si spun ca mi-e frica.

Written by sabina alexandra

September 24, 2009 at 23:47

Posted in Change my days

Le toi du moi

leave a comment »

Je suis ton pile
Tu es mon face
Toi mon nombril
Et moi ta glace
Tu es l’envie et moi le geste
Toi le citron et moi le zeste
Je suis le thé, tu es la tasse
Toi la guitare et moi la basse

Je suis la pluie et tu es mes gouttes
Tu es le oui et moi le doute
T’es le bouquet je suis les fleurs
Tu es l’aorte et moi le coeur
Toi t’es l’instant moi le bonheur
Tu es le verre je suis le vin
Toi tu es l’herbe et moi le joint
Tu es le vent j’suis la rafale
Toi la raquette et moi la balle
T’es le jouet et moi l’enfant
T’es le vieillard et moi le temps
Je suis l’iris tu es la pupille
Je suis l’épice toi la papille
Toi l’eau qui vient et moi la bouche
Toi l’aube et moi le ciel qui s’couche
T’es le vicaire et moi l’ivresse
T’es le mensonge moi la paresse
T’es le guépard moi la vitesse
Tu es la main moi la caresse
Je suis l’enfer de ta pécheresse
Tu es le Ciel moi la Terre, hum
Je suis l’oreille de ta musique
Je suis le soleil de tes tropiques
Je suis le tabac de ta pipe
T’es le plaisir je suis la foudre
Tu es la gamme et moi la note
Tu es la flamme moi l’allumette
T’es la chaleur j’suis la paresse
T’es la torpeur et moi la sieste
T’es la fraîcheur et moi l’averse
Tu es les fesses je suis la chaise
Tu es bémol et moi j’suis dièse

T’es le Laurel de mon Hardy
T’es le plaisir de mon soupir
T’es la moustache de mon Trotski
T’es tous les éclats de mon rire
Tu es le chant de ma sirène
Tu es le sang et moi la veine
T’es le jamais de mon toujours
T’es mon amour t’es mon amour

Je suis ton pile
Toi mon face
Toi mon nombril
Et moi ta glace
Tu es l’envie et moi le geste
T’es le citron et moi le zeste
Je suis le thé, tu es la tasse
Toi la putain et moi la passe
Tu es la tombée moi l’épitaphe
Et toi le texte, moi le paragraphe
Tu es le lapsus et moi la gaffe
Toi l’élégance et moi la grâce
Tu es l’effet et moi la cause
Toi le divan moi la névrose
Toi l’épine moi la rose
Tu es la tristesse moi le poète
Tu es la Belle et moi la Bête
Tu es le corps et moi la tête
Tu es le corps. Hummm !
T’es le sérieux moi l’insouciance
Toi le flic moi la balance
Toi le gibier moi la potence
Toi l’ennui et moi la transe
Toi le très peu moi le beaucoup
Moi le sage et toi le fou
Tu es l’éclair et moi la poudre
Toi la paille et moi la poutre
Tu es le surmoi de mon ça
C’est toi qu’arrives des mois si ?
Tu es la mère et moi le doute
Tu es le néant et moi le tout
Tu es le chant de ma sirène
Toi tu es le sang et moi la veine
T’es le jamais de mon toujours
T’es mon amour t’es mon amour.

Written by sabina alexandra

August 17, 2009 at 22:23

Posted in Change my days

sase luni, sau, trei luni mai tarziu

leave a comment »

Timpul are valoarea pe care i-o conferim noi. Uneori zboara mult prea repede, cateodata ne terorizeaza si secundele parca refuza sa treaca. O secunda poate sa fie atat de scurta, sau sa dureze la nesfarsit. Sase luni sunt o nimica toata, sunt poate viata unui om, sunt doau treimi din timpul pe care un copil il petrece in pantecul mamei.

Poti sa te indragostesti de cineva intr-una sau un milion de secunde.  Sa-l iubesti, iti poate lua o viata intreaga. Sa nu-l mai iubesti, timp.

Stii ca iubesti atunci cand te doare lipsa, cand te umple de bucurie prezenta, cand totul se scalda intr-o alta lumina si atunci cand contururile, dar si sensurile lucrurilor din jur sunt mult mai usor descifrabile. Pentru ca iubirea da nastere unui alt limbaj. Mai mult, banuiesc ca se poate sau nu, in functie de disponibilitatea fiecaruia de a da si de a primi. De ceea ce il impinge sa continue sau il opreste atunci candar putea merge mai departe.

Nu avem nicio certitudine. Doar cea a mortii si a trecutului, desi,  de multe ori, fabricam un trecut aflat in concordanta cu ceea ce ne-am fi dorit sa se intample, cu idealurile si dorintele noastre nematerializate. Trecutul care ne insoteste trebuie sa fie suportabil, sa putem trai cu el, sa-l purtam in spate fara sa ne cocoseze. Cat despre control, aceasta este doar o iluzie menita sa ne salveze de la o crunta depresie. Nu detinem controlul asupra nimanui si a nimic, suntem doar noi, slabi si previzibili.

Dragostea continua sa fie motorul care invarte totul, chiar daca obiectul ei ti-a fost rapit. Chiar daca privirea lui nu se mai intersecteaza cu a ta, chiar daca mana lui nu se atinge de a ta, chiar daca parfumul se pierde si treptat ajungi sa nu-l mai simti, chiar daca durerea, dorul, tristetea, furia te coplesesc, si nimic nu se afla in fata ta pentru a le stavili, ea inca exista, independent de persoana spre care s-a indreptat. Dragostea nu moare odata cu usile trantite, cu tipetele si cu vorbele grele. Ea moare odata cu timpul. Timpul pierdut trantind usi, tipand si aruncand vorbe grele. Cu timpul pierdut dormind in loc sa-ti privesti iubitul cum doarme langa tine, timpul pierdut cu lucrurile inutile care te determina sa te trezesti in fiecare zi, dar care nu dau savoare vietii. Te poti dispensa de iubire, poti trai fara sa imparti patul cu cineva, dar bucuria de a imparti, fie patul, fie o bucata de ciocolata, fie un sarut, fie un tipat dispare intr-un loc de unde nu o mai poti recupera.

Am auzit de multe ori spunandu-se ca oamenii constientizeaza valoarea a ceea ce au avut, doar in mometul pierderii, adica atunci cand nu mai au. Eu cred ca acest lucru se intampla datorita inclinatiei noastre spre comparatie. Comparam in permanenta trecutul cu prezentul, oamenii din viata noastra, momentele traite, intensitatea trairii lor, sentimentele noastre si mai ales capacitatea celor din jur de a ne produce noua fericire.  Aceasta idee atat de absurda dar in acelasi timp de care oamenii nu se pot desparti nicio secunda, ajunge de multe ori sa umbreasca gesturile celorlalti, sa vorbeasca mai tare decat faptele care au ca scop tocmai indeplinirea ei.

Cateva secunde sunt prea mult in acest moment, si am senzatia ca ma pierd printre ele, ca nu mai reusesc sa astern aici ceea ce simt cu adevarat.

Nu am aflat pana acum daca sunt multe sau putine 23 328 000 de secunde,  pentru mine au trecut ca si cum ar fi fost una, si imi doresc sa adaug la nesfarsit zero-uri pentru a putea profita de fiecare. Sa nu uit.

Read the rest of this entry »

Written by sabina alexandra

July 30, 2009 at 01:11

Posted in Change my days

Despre iubirea mea

with 3 comments

Intotdeauna am visat mai mult decat o permite bunul simt. Dar mi-a placut, imi place, ma hraneste si nu ma lasa prada deznadejdii in momentele in care sunt inconjurata de tristete. Iubirea mea e simpla, e un vis atat de frumos, incat nu este nici macar prostesc.  Desi tot timpul am spus ca filmele sunt filme si ca nu exista asemenea povesti in realitate, exista totusi trei dintre acestea care ilustreaza iubirea mea, in moduri diferite, dar foarte aproape de adevar.

Primul este Meet Joe Black, a carui poveste miraculoasa, probabil siropoasa pentru anumite gusturi, are acea simplitate de basm, si iti permite pentru doua ore sa crezi ca iubire dincolo de orice nu este doar un mit.

“Love is passion, obsession, someone you can’t live without. If you don’t start with that, what are you going to end up with? Fall head over heels. I say find someone you can love like crazy and who’ll love you the same way back. And how do you find him? Forget your head and listen to your heart. I’m not hearing any heart. Run the risk, if you get hurt, you’ll come back. Because, the truth is there is no sense living your life without this. To make the journey and not fall deeply in love – well, you haven’t lived a life at all. You have to try. Because if you haven’t tried, you haven’t lived.

Trust, responsibility, taking the weight for your choices and feelings, and spending the rest of your life living up to them. And above all, not hurting the object of your love.

So that’s what love is according to William Parrish?

Multiply it by infinity, and take it to the depth of forever, and you will still have barely a glimpse of what I’m talking about. “

Al doilea este fabulosul The Notebook, care incepe prin a-ti spune ca a existat un om a carui mareata si unica realizare in intreaga sa viata, a fost sa iubeasca o femeie mai mult decat orice altceva pe lume.

“I am nothing special; just a common man with common thoughts, and I’ve led a common life. There are no monuments dedicated to me and my name will soon be forgotten. But in one respect I have succeeded as gloriously as anyone who’s ever lived: I’ve loved another with all my heart and soul; and to me, this has always been enough.”

Iar al treilea, Closer, te loveste in stomac, te doare si te oripileaza, dar este la fel de sincer si de frumos, lipsindu-i doar idilicul.

“I fell in love with her, Alice.

Oh, as if you had no choice? There’s a moment, there’s always a moment, “I can do this, I can give into this, or I can resist it”, and I don’t know when your moment was, but I bet you there was one.

And you left him, just like that?
It’s the only way to leave. “I don’t love you anymore. Goodbye.”
Supposing you do still love them?
You don’t leave.
You’ve never left someone you still love?
Nope.”

“Ne trezim, luam micul dejun pe malul Senei, croissante si Verveine, ne tinem de mana, iar cu cealalta cititm. Ne plimbam prin parc, deodata se opreste: ma strange in brate si danseaza cu mine, ma invarte tare si sa rasuceste si este o muzica atat de frumoasa, dar eu nu o aud foarte bine. O aude elNe petrecem restul diminetii in librarii si pe strazi, iar la pranz, mancam din aceeasi farfurie si nu ne putem uita in alta parte decat unul in ochii celuilalt.  Imi citeste pe o banca poezii si ma mangaie pe par.  Ma duce la opera, iar el poarta costum si eu rochie neagra. Ne tinem de mana, pur si simplu nu ne putem dezlipi, iar oamenii din jur ne privesc de parca am fi din alta lume. Din cand in cand ma strange la pieptul lui, foarte tare si ii aud inima cum bate. Miroase a parfum frantuzesc si pielea lui este ca o foaie dintr-o carte veche de povesti. La sfarsit apaludam si plangem impreuna de emotie. Iesim, afara este frig iar el imi pune haina lui pe umeri fara sa ma faca sa arat precum un om al strazii. Alergam spre turn, urcam pana la ultimul etaj. Parisul este coplesitor. Ma saruta atat de lung incat mi se taie rasuflarea. Imi spune ca ma iubeste. Dar stiu asta deja. Privim imbratisati luminile si coboram. Ne impiedicam, radem, ne sarutam la fiecare colt de strada. Urcam in mansarda si incepe sa ploua, se aude atat de frumos. Imi desface parul (cu rabdare, desi aveam atatea agrafe), ma dezbraca frumos, are grija de mine, ma ia in brate, ma aseaza intr-un pat mare, alb si putin rece. Ma acopera el, sa nu-mi fie frig. Ma iubeste ca nimeni altcineva, dorindu-ma si traind intr-un timp care pentru ceilalti oameni nu exista. Pielea noastra e incinsa de prea multa dragoste. Ultimele stele dispar si soarele rasare, ocrotind orasul. Geamul imens, larg deschis, lasa inauntru aerul proaspat si viu, de dimineata. Ne imbratisam atat de strans, de parca ne-am teme sa nu ne desparta cineva. Adormim tinandu-ne de mana, cu picioarele incolacite si cu buzele lipite. Deschidem ochii in aceeasi secunda. Nu stim ce zi este.

Written by sabina alexandra

July 29, 2009 at 16:47

Posted in Change my days

Inca mi-e frica de intuneric

leave a comment »

In copilarie, dormeam cu capul sub plapuma in fiecare noapte. Aveam un somn extrem de agitat si foarte multe cosmaruri. Lucrurile nu s-au schimbat prea mult nici acum. Atunci cand se face intuneric, nu ma mai simt in siguranta, iar noaptea are darul de a amplifica orice sentiment neplacut. 

Azi noapte a fost o furtuna teribila care m-a trezit din amorteala in care zaceam. Tuna si fulgera iar mie imi era frica. M-am surprins incercand sa dorm cu genunchii lipiti de perete, pentru ca pana acum cateva zile dormeam intr-un pat care avea grija de genunchii mei. Ii lasa sa se sprijine de calorifer. Inainte sa imi fac curaj si sa ma bag in pat, am iesit din cada tremurand, desi era ingrozitor de cald si ma tot chinuiam sa agat prosopul. Dupa un timp am realizat ca in aceasta baie nu poate fi agatat, ci ca trebuie sa-l asez pe o bara. Si atunci m-am intrebat de ce ne este oare atat de usor sa ne obisnuim cu anumite lucruri, cu anumiti oameni, dar atat de dificil sa ne dezobisnuim.

Obisnuinta intr-o relatie este de cele mai multe ori privita ca un lucru negativ. Dar pentru mine nu este asa. Obisnuinta se creeaza atunci cand stabilesti o legatura cu cineva, cand lumea in care traieste te atrage ca un magnet si canile lui de ceai ti se par mai frumoase decat ale tale, patul mai primitor si ferestrele mai luminoase. Atat timp cat noi suntem cei care confera sens lucrurilor din jurul nostru, tot noi potentam si calitatile celuilalt. El este doar un om, bun si rau, ca toti oamenii, dar iubirea nu te orbeste, asa cum se spune, ci dimpotriva, iti deschide privirea si te calauzeste in asa fel incat sa ajungi acolo unde ceilalti nu pot. Sa patrunzi dincolo de infatisare, dincolo de comportamentul obisnuit, dincolo de furie, de rautate, de fericire. Iti permite sa ajungi pe un taram numit idealizare. 

Idealizarea nu este buna! Ar zice oricare dintre noi. Dar totusi, cum ar arata lumea, oamenii din jurul nostru daca nu ne-am indragosti, nu i-am iubi si nu le-am deforma putin imaginea pentru a putea spune “e perfect”! Probabil ca am trai intr-o mare singuratate, incapabili sa trecem mai departe de o realitate imediata, de toate imperfectiunile si greselile care se aduna intr-un om. Luciditatea e vitala, iar eu am crezut asta cu tarie mereu. Dar uneori, cand nu gasesc raspunsuri, cand intunericul ma terorizeaza si nu pot sa-mi gasesc linistea, ma gandesc la faptul ca poate suntem prea radicali. Poate avem tendinta de a ruina totul singuri si de a face lucrurile pe dos; de a incerca sa fim lucizi atunci cand suntem indragostiti si ne izbim cu capul de toate lucrurile din jurul nostru, de a incerca sa ne eliberam atunci cand  avem un milion de voci care vorbesc in acelasi timp, in mintea noastra. 

Daca am fi capabili sa nu asteptam mereu mai mult, sa nu ne dorim tot timpul opusul a ceea ce avem intr-un anumit moment, sau daca eu as face toate astea,  poate ca as reusi sa adorm mai usor si mi-as gasi locul in pat. In patul in care imi doresc sa fiu.

Written by sabina alexandra

July 26, 2009 at 10:24

Posted in Change my days

Vineri

leave a comment »

Toate lucrurile bune si frumoase din viata mea au inceput si s-au terminat intr-o zi de vineri. M-au facut sa iubesc si sa urasc deopotriva aceasta zi. Dar atunci cand stau si trag linie, imi dau seama ca totusi, exact ca in povesti, iubirea invinge. Cineva mi-a spus candva, ca atunci cand se termina, nu raman decat amintirile frumoase , iar cele urate. dispar. Este ironic pentru ca atunci cand traim o poveste cu cineva, ne certam, suntem furiosi, ne confruntam zi de zi cu aceleasi neajunsuri si atunci avem tendinta de a evidentia tot ceea ce este negativ, de a aminti greselile din trecut si de a fi neiertatori. Dar atunci cand povestea se incheie, se face lumina, si cel putin pentru mine, nu mai raman acolo decat vacantele reusite, serile minunate, momentele amuzante, micile tabieturi si obisnuinte care se creeaza in interiorul oricarui cuplu, complicitatile, clipele care mi-au taiat rasuflarea, privirile, tandretea, planurile de viitor care nu se vor materializa niciodata, si o multime de nimicuri care imi faceau zilele mai luminoase.

Si asta este cred partea cea mai dificila. Durerea trece in timp, tristetea la fel, dorul se estompeaza. Dar a uita, pentru mine este imposibil. Intr-o oarecare masura nici nu imi doresc sa uit pentru ca asta ar insemna sa-mi neg trecutul, sa nu imi recunosc alegerile si sa ma ascund. Nu m-am antrenat niciodata astfel incat sa pot uita, sa pot sterge din sufletul meu oamenii ca si cum nu ar fi existat, nu m-am antrenat sa urasc pentru a fi eu mai linistita sau fericita. Si niciodata nu i-am inteles pe acei oameni care atunci cand pun capat unei relatii, isi fac liste intregi cu lucrurile pe care nu le suportau si pe care le-ar fi schimbat la celalalt, care isi spun ca merita ceva mai bun, care arunca in stanga si in dreapta cu rautati la adresa persoanei care pana mai ieri a impartit patul cu ei. 

Atat partile bune cat si cele mai putin bune dintr-o relatie nu pot fi cunoscute si intelese de catre cei din jur, pentru ca o relatie inseamna doi oameni care isi ofera unul altuia anumite lucruri si care impart pana la urma o viata. Si daca te-ai obisnuit cu acea viata, bineinteles ca nu este deloc usor sa te desprinzi. Dar nu exista o alta cale. Nu am crezut niciodata in prietenii platonice provenite din relatii, nu am crezut in “pauze” si tot felul de alte clisee. Insa am crezut si voi crede intotdeauna in sinceritate si in puterea de a iti asuma alegerile si faptele. In puterea de a nu distruge ceva ce a existat pentru a putea depasi mai repede si mai usor momentele dificile, in puterea de a nu-l transforma pe celalalt in cel mai rau om de pe pamant pentru ca asta ar insemna sa uiti si sa negi tot ce a fost frumos, tot ce ai iubit si ce te-a tinut impreuna. 

Relatiile creeaza o legatura si o poveste. Chiar daca legatura este rupta brutal, povestea ramane probabil pentru totdeauna. Evident ca lumea nu se termina odata cu o relatia, ca viata merge inainte si ca pana la urma este compusa mai mult din dezamagiri si din durere decat din momente fericite. Dar atunci, cu atat mai mult, prefer sa pastrez lucrurile bune, sa ma consider norocoasa pentru ca am trait o astfel de poveste, sa fiu recunoscatoare pentru ceea ce am primit, pentru ceea ce am invatat si sa ma bucur la gandul ca am avut ceva numai al meu si numai eu am trait acel ceva care pentru o perioada mi-a facut viata mai frumoasa si m-a facut sa dau tot ce aveam.

Pentru mine este greu sa accept pentru ca tot timpul mi-am dorit mai mult si mi-a placut sa fortez limitele (lucru care poate m-a adus aici), pentru altcineva este greu sa doarma singur in pat sau sa mearga singur la film.  Fiecare traieste diferit un astfel de moment, insa cel mai enervant este cred ca ne-am dori ca odata cu finalul sa se termine si iubirea pe care o purtam in suflet. Eu mi-am dat seama ca asa ceva nu se poate, ca te poti trezi peste trei, cinci sau zece luni realizand ca iubirea este tot acolo, incapatanandu-se sa dispara. Mi-am dat seama ca imi fac bagajele si plec, dar nu las la schimb ceea ce simt. Iau totul cu mine si poate este greu sa tii atatea sentimente bune in tine, sa nu ai cui sa le oferi. 

Te gandesti ca ai fi putut face mai mult, ca ai fi putut sa incerci mai tare, sa te straduiesti si sa fii tu cel mai tolerant si mai intelegator. Dar nu este asa. Suntem niste fiinte egoiste, incapabile de a oferi neconditionat dragostea noastra, asteptam in permanenta sa primim mai mult decat dam pentru a nu ne simti descoperiti si tradati. Asteptam ca celalalt sa vina sa-si ceara iertare, asteptam ca el sa ne faca o surpriza, asteptam ca el sa spuna primul “te iubesc”, asteptam ca el sa schimbe ceva atunci cand lucrurile nu mai merg, si in general asteptam sa fie altceva decat ceea ce este. Pentru ca oamenii sunt vesnic nemultumiti.

Imi trag nasul, nu prea vad bine ce scriu pentru ca sunt o plangacioasa, (ma gandesc la Carrie si Big si devin si mai plangacioasa) dar e mult mai usor si mai cinstit sa ma consolez, daca se poate spune asa, cu ceea ce a fost frumos decat sa ma arunc in bratele primului venit, asteptand sa-mi spuna ca merit ceva mai bun, ca nu am gresit cu nimic sau ca e vina lui. Pentru ca eu stiu ca nu este asa. Si dupa cum scriam mai sus, doar eu stiu cu adevarat cat de buna sau rea, cat de frumoasa, trista , imperfecta sau minunata este povestea aceasta. Pentru ca este a mea, pentru totdeauna.

Written by sabina alexandra

July 25, 2009 at 10:21

Posted in Change my days

L’amour dure trois ans

leave a comment »

” – Tu sais, Marc, que demain sera l’anniversaire de nos trois ans ensemble?

– Chut! Tais-toi! On s’en fiche, je ne veux pas le savoir!

– Moi, je trouve ca mignon, je ne vois pas pourqoui tu devrais etre desagreable.

– Je ne suis pas desagreable, simplement is faut que je travaille.

– Tu veux que je te dise? Tu es un egoiste pretentieux, tu t’interesses tellement qu’a toi que ca en devient ecoeurant.

– Pour pouvoir aimer quelqu’un d’autre, il faut d’abord s’aimer soi-meme.

– Ton problem, c’est que tu t’aimes tellement qu’il n’y a plus de place pour personne d’autre!

Elle est partie sur mon scooter, soulevant derriere elle une trainee magique de poussiere sur le chemin cahoteux. Je n’ai pas essaye de la rattraper. Quelques heures plus tard, elle est revenue, et je lui ai demande pardon en lui baisant les pieds. Je lui ai promis que nous ferions un barbecue en tete a tete pour feter notre anniversaire. Les fleurs du jardin etaient jaunes et rouges. Je lui ai demande:

– Dans combien de temps tu me quitteras?

– Dans dix kilos.

– Eh! J’y peux rien si le bonheur fait grossir!

Au meme moment, a Paris, un artiste nomme Bruno Richard notait dans son Journal cette phrase: ” Le bonheur, c’est le silence du malheur.” Il pouvait mourir tranquille apres ca.

Demain cela fera trois ans que je vis avec Alice. “

Written by sabina alexandra

July 9, 2009 at 10:48

Posted in Change my days