ChangetheChange

start with yourself

Archive for the ‘Essays in love’ Category

“I”-Confirmation

with one comment

“Perhaps is it true that we do not really exist until there is someone there to see us existing, we cannot properly speak until there is someone there who can understand what we are saying, in essence, we are not wholly alive until we are loved.

Without love, we lose the ability to possess a proper identity, within love, there is a constant confirmation of our selves. It is no wonder that the concept of a God who can see us  has been central to many religions: to be seen is to be assured that we exist, all the better if one is dealing with a God (or partner) who loves us. Surrounded by people who precisely do not remember who we are, people to whom we often relate our stories and yet who will repeatedly forget how many times we have been married, how many children we have, and whether our name is Brad or Bill, Catrina or Catherine (and we forget much the same about them), it it not comforting to be able to find refuge from dangers of invisibility in the arms of someone who has our identity firmly in mind?”

Alain de Botton, Essays in love

Written by sabina alexandra

November 26, 2009 at 12:34

Posted in Essays in love

Note false, dragoste sau liberalism

leave a comment »

“Cand filosofii isi imagineaza societati utopice, rareori le concep ca pe niste creuzete in care se topesc diferentele; mai degraba aceste societati sun bazate pe asemanari de gandire si pe unitate, similaritate si omogenitate, o serie de scopuri si presupuneri comune. Tocmai aceasta congruenta facea ca viata alaturi de Chloe sa fie atat de atragatoare, faptul ca dupa nesfarsite si ireconciliabile divergente in materie amoroasa, gasisem pe cineva ale carui glume le puteam intelege fara dictionar, ale carui vederi pareau miraculos de apropiate de ale mele, ale carui simpatii si antipatii faceau tandem cu ale mele si in a carui companie ma trezeam spunand in mod repetat “Uluitor, tocmai ma pregateam sa spun/ gandesc/ fac exact acelasi lucru…”

Criticii iubirii au avut intotdeauna indreptatite suspiciuni asupra fuziunii, asupra credintei ca diferentele dintre doi oameni pot fi sterse pana la punctul in care cei doi se contopesc intr-unul singur. Suspiciunea deriva din sentimentul ca este mai usor sa presupui similaritatea decat distinctia (ceea ce este familiar nu trebuie inventat) si ca in absenta dovezii contrariului, intotdeauna vom inventa ceea ce stim si nu ceea ce nu stim si ne sperie. Ne indragostim pe baza unui material insuficient si ne completam ignoranta prin dorinta. Dar, asa cum subliniaza criticii, timpul va dovedi ca pielea care ne separa trupurile nu este numai o bariera fizica, ci un reprezentant al unor contradictii  psihologice  mai profunde, pe care ar fi o prostie sa incercam sa le transcendem.

In momentele noastre mai idealiste, ne imaginam ca iubirea romantica ar fi inrudita cu iubirea crestina, o emotie universala ce declara ca “te voi iubi pentru tot ceea ce esti”, o iubire neconditionata, care nu cunoaste limite, care adora orice fel de pantof, care este intruchiparea acceptarii.  Dar certurile care ii bantuie pe amanti le reamintesc ca iubirea crestina nu supravietuieste tranzitiei catre dormitor. Mesajul ei pare mai potrivit planului universal decat celui particular, despre dragostea dintre toti barbatii si toate femeile, despre dragostea dintre doi vecini care nu se aud unul pe altul sforaind. Din cauza criteriilor dragostea devine dureroasa, pentru ca atunci cand incercam sa-l transformam pe vecinul A in vecinul B, sau pe vecinul B in B-ul idealizat pe care ni-l imaginaseram inainte de casatorie, atunci incep sa zboare pantofi si se dau divorturi. In aceasta prapastie dintre idealul imaginat si realitatea revelata de trecerea timpului se nasc nerabdarea, perfectionismul si in final intoleranta. Chloe si cu mine nu ne-am fi permis niciodata o asemenea intensitate a certurilor daca am fi fost doar prieteni. Prietenii sunt despartiti de o membrana protectoare, derivata dintr-un cod al bunei-cuviinte si politetii, o teaca de lipsa de familiaritate biologica ce impiedica patrunderea loviturilor ostile. Intoleranta incepe cu doua elemente: un concept despre corect si gresit si ideea ca nu-l poti lasa pe celalalt sa traiasca fara sa-l obligi sa vada lumina adevarului.

Cand doi oameni nu mai reusesc sa transforme diferentele dintre ei in glume, e un semn ca au incetat sa se iubeasca (sau cel putin au incetat sa doreasca sa faca efortul care constituie 90% din iubire). Umorul captuseste zidurile iritarii dintre idealuri si realitate: in spatele fiecarei glume era un avertisment despre o diferenta, chiar despre o dezamagire, dar era o diferenta dezamorsata- si ca atare se putea trece peste ea fara sa fie nevoie de un pogrom.”

Written by sabina alexandra

July 28, 2009 at 01:03

Posted in Essays in love

Marxism

leave a comment »

“Gandirea occidentala are o lunga si sumbra traditie in a argumenta ca in ultima instanta dragostea nu poate fi conceputa decat ca un exercitiu marxist de admiratie unilaterala, in care dorinta se hraneste din imposibilitatea de a vedea vreodata dragostea impartasita. Conform acestui punct de vedere, dragostea e numai o directie, nu un loc, si se sfarseste o data cu atingerea scopului sau, posedarea persoanei iubite (in pat sau altfel). Intreaga poezie a trubadurilor din secolul XII provensal e bazata pe amanarea coitului, poetul repetandu-si lamentatiile catre o femeie care refuza in mod repetat ofertele barbatului disperat. Patru secole mai tarziu, Motaigne avea aceeasi idee despre ceea ce face dragostea sa sporeasca, atunci cand spunea: “In dragoste nu exista nimic in afara de o dorinta disperata pentru ceea ce fuge de noi”- punct de vedere reluat de maxima lui Anatole France: “Nu se obisnuieste sa iubesti ceea ce ai.” Sthendal considera ca dragostea nu apare decat pe baza fricii de a pierde persoana iubita, Denis de arougemont argumenta: “Cea mai serioasa obstructie e cea preferata fata de toate celelalte. Este cea mai potrivita pentru a spori pasiunea”, iar Roland Barthes limita dorinta la a tanji dupa ceea ce este prin definitie de neatins.

Conform acestei viziuni, amantii nu pot decat sa oscileze intre polii gemeni ai lui a tanji dupa si a fi iritat de. Dragostea nu cunoaste cale de mijloc, e numai o directie, ceea ce doreste ea nu poate dori dupa ce a capatat. De aceea dragostea se va autodistruge prin implinire; posedarea celei dorite ucide dorinta.”

Asa se pierde oare si dorinta de a face un efort, dorinta de a ii fi pe plac celuilalt, dorinta de a pastra mirajul? Odata instalat confortul, odata obisnuiti cu cel de langa noi, nu mai trebuie sa-l seducem, sa-l cucerim, este o certitudine, ca intr-un fel sau altul ne apartine, este acolo , ne mai reprezentand astfel un obiectiv demn de atins. Si asa, incetul cu incetul, putem sa scoatem la iveala si partile din noi de care suntem mai putin mandri, ne permitem sa il ranim cu mai multa usurinta pe celalalt. Pentru ca este al nostru, nu mai traim doar cu dorinta arzatoare de a il avea.  L-am dobandit, si interesul nostru pentru el scade fiind inlocuit treptat cu un soi de ura mascata pentru ca nu ne mai starneste curiozitatea si nu ne mai simtim capabili de a urni muntii din loc pentru a il cuceri.

Written by sabina alexandra

July 27, 2009 at 11:33

Posted in Essays in love

Idealizarea

leave a comment »

“Essays in love” este o carte pe care o recitesc din timp in timp pentru ca imi aduce aminte de fiecare data de lucrurile pe care parca ma incapatanez sa le uit. Alain de Botton descrie anumite etape ale procesului de indragostire si ale unei relatii in general, cu luciditate, umor, o umbra de tristete, dar fara resentimente.

“”E atat de usor sa vezi in adancul oamenilor si nu-ti ajuta la nimic”, remarca Elias Canetti, facand aluzie la cat de simplu si in acelasi timp cat de inutil e sa le gasim celorlalti defecte. In consecinta, nu cumva ne indragostim un pic si din dorinta trecatoare de a nu mai vedea in adancul oamenilor, fie si cu pretul unei partiale orbiri? Daca cinismul si dragostea se afla la capetele opuse ale unui spectru, nu ne indragostim uneori ca sa scapam de cinismul debilitant la care suntem predispusi? Nu exista oare in fiecare coup de foudre o exagerare voluntara a calitatilor persoanei iubite, exagerare care ne distrage atentia de la deziluzie, focalizandu-ne energiile asupra unei anumite figuri, in care suntem in stare sa credem pentru scurt timp si in mod miraculos?”

Ceea ce este atat de inspaimantator este masura in care poti sa idealizezi pe cineva, cand iti e atat de greu chiar sa te suporti pe tine insuti- tocmai pentru ca asa o problema exista…Trebuie sa-mi fi dat seama ca si Chloe e un simplu om (cu toate implicatiile cuvantului) dar nu mi se poate oare ierta- datorita stresului calatoriei si al existentei- dorinta de a uita acest gand? Orice act de a te indragosti implica (adaptand o vorba a lui Oscar Wilde) triumful sperantei asupra autocunoasterii. Ne indragostim sperand ca nu vom gasi in celalalt ceea ce stim ca se afla in noi- toata lasitatea, slabiciunea, lenea, necinstea, compromisul si pura prostie. Il inconjuram pe cel ales cu un cordon de iubire si hotaram ca tot ce se afla in interior va fi cumva scutit de defectele noastre, si ca atare, demn de iubit. Plasam in celalalt o perfectiune pe care pe noi de eludeaza si prin unirea cu cel iubit speram ca intr-un fel sa pastram (impotriva evidentei auticunoasterii) o credinta precara in specia umana.

De ce faptul ca am realizat toate acestea nu m-a impiedicat sa ma indragostesc? Pentru ca lipsa de logica si naivitatea dorintei mele nu depaseau nevoia mea de a crede. Cunosteam vidul pe care il putea umple iluzia romantica, cunosteam euforia de a descoperi ca cineva, oricine, este minunat. Cu mult inainte de a da ochii cu Chloe, trebuie sa fi avut nevoie sa gasesc in altcineva perfectiunea pe care n-o sesizasem niciodata in mine insumi.

Daca iubirea se intampla atat de rapid este probabil pentru ca dorinta de a iubi exista dinainte de persoana iubita- nevoia si-a inventat solutia. Aparitia persoanei iubite este numai stadiul secundar al unei nevoi anterioare (in mare masura inconstienta_ de a iubi pe cineva- foamea noastra de dragoste modelandu-i trasaturile, dorinta noastra cristalizandu-se in ele. (dar partea cinstita din noi nu va lasa niciodata amagirea necontestata. Vor fi intodeauna momente cand ne vom indoi daca cea iubita exista cu adevarat asa cum ne-o imaginam- sau daa nu e cumva doar o halucinatie ppe care am inventat-o ca sa impiedicam inevitabila cadere ca urmare a lipsei iubirii.)”

Si atunci ma intreb, ce se intampla cand indragosteala dispare? Ne lovesc unul cate unul, drept in fata, defectele celuilalt? Tot mirajul se spulbera si fiinta acea perfecta devine doar creatia sufletului nostru care tanjeste dupa iubire? Ce rost au atunci reprosurile aruncate dupa un timp, in care unul dintre cei doi se plange ca celalalt nu mai este ca la inceput, ca ceva s-a schimbat? Nu au niciun rost, banuiesc, din moment ce schimbarea a survenit in interiorul nostru, noi suntem cei care odata am proiectat perfectiunea in omul de care ne-am indragostit , si tot noi suntem cei care nu avem capacitatea de a privi adevarul, care dealtfel a fost acolo din primul moment, cu mai mult optimism si mai multa detasare. Asa cum noi suntem cei care facem ca lucrurile sa para perfecte, tot noi le distrugem mai devreme sau mai tarziu.

Written by sabina alexandra

July 27, 2009 at 10:54

Posted in Essays in love