ChangetheChange

start with yourself

I couldn’t help but wonder: are there still certain things in a relationship one should never say?

with one comment

Intr-unul din filmele mele preferate, Closer, un personaj spune la un moment dat ca avem nevoie de adevar, pentru ca fara el, am fi animale. Toti pretindem ca spunem adevarul, poate ne si dorim sa o facem, dar cu siguranta asteptam din partea celorlalti sa fie sinceri cu noi.  Dar atunci cand primim ceea ce ne-am dorit, si anume, adevarul, sau mai bine spus, cand adevarul ne izbeste in fata, dureros, crud uneori sau de nesuportat, nu am prefera sa nu -l fi aflat? Sa ramanem, asa cum ii place prieteni mele, A, sa spuna “in balonul nostru de sapun”? Balonul se sparge intr-o zi, cu sau fara voia noastra si atunci descoperim ca omul alaturi de care am dormit 16 ani in pat este un strain. Aflam ca toate perceptiile noastre sunt eronate si lumea se prabuseste. Lumea construita de noi devine o himera.

Ce ne ramane? Dezamagirea, deziluzia, rana produsa de tradare, furia, dorinta de razbunare si teama de suferinta? Sau ne pierdem definitiv increderea in oameni. Pentru mine, a nu fi animale inseamna a avea incredere. Pentru ca daca cel de langa noi va alege sa ne insele, o va face fie ca ii acordam increderea, fie ca nu. Este un lucru pe care nu-l putem controla.  Asa cum in realitate, nu il putem controla pe celalalt.

Am crezut intotdeauna ca in momentul in care intre doua persoane exista o legatura, se creeaza o conexiune, comunicarea depaseste barierele impuse de normele sociale. Depaseste politetea, complezenta si pe alocuri nepasarea. Pot sa iti spun ceea ce cred fara sa ma folosesc de artificii, menajamente, pot sa fiu sincer. Dar m-am inselat. In anumite situatii este mult mai benefic sa nu spunem tot ceea ce credem. Fara a avea secrete. Pur si simplu nu trebuie sa ne varsam toata incarcatura emotionale in bratele celuilalt, trebuie sa ne abtinem din a arunca vorbe grele, urate chiar daca acestea ne coplesesc. Nu constientizam pe deplin, dar cuvintele provoaca rani foarte adanci. Fie ele rostite, scrise, urlate, transmise pe orice cale. Cuvintele ni se intiparesc in minte si in suflet, iar ecoul lor nu se pierde poate niciodata.

Dar care sunt lucrurile care nu trebuie spuse? Nu inversam de multe ori situatiile si tindem sa aruncam vorbe dar sa pastrem secrete, sa ne ascundem? Avem curajul sa spunem ceea ce credem fortati de imprejurari, sau pentru ca ne enervam, dar in momentele in care nu exista tensiune,  si puterea noastra de a fi sinceri pana la capat dispare. Teama, slabiciunea si faptul ca tindem sa alegem calea cea usoara de fiecare data, nu ne permit sa depasim zona noastra de confort sau se ne imaginam in locul celuilalt.

Avem parole pentru laptop, pentru telefon si pentru cele o suta de conturi pe care le utilizam. Partea amuzanta este ca “parola” vine din cuvantul de origine franceza “parole” care inseamna “cuvat”. Gasim un “cuvant” care ne pastreaza secretele, dar oare nu putem sa gasim acel cuvant care sa le distruga? Acel cuvant care se numeste adevar, care doare dar care ne intareste incredrea in noi si in ceilalti.

Written by sabina alexandra

August 11, 2009 at 20:11

Posted in Sex and the change

The one

with 2 comments

Pentru ca asa cum spunea Carrie, ca in fiecare femeie puternica se ascunde o printesa care asteapta sa fie salvata, fiecare femeie viseaza la rochia alba de mireasa. Dar pana la rochie, nunta si luna de miere, toate ne imaginam momentul in care EL se va aseza in fata noastra, intr-un genunchi, va deschide o cutie mica si va rosti intrebarea magica. Bineinteles ca scenariul acesta capata diverse forme in mintile noastre, dar pentru mine exista doar unul singur, perfect.

EL, si EL,  “The ring of rings, as it has been called, is the most brilliant ring ever. It is also the most beautiful.”

Written by sabina alexandra

August 7, 2009 at 11:10

Posted in Changes

sase luni, sau, trei luni mai tarziu

leave a comment »

Timpul are valoarea pe care i-o conferim noi. Uneori zboara mult prea repede, cateodata ne terorizeaza si secundele parca refuza sa treaca. O secunda poate sa fie atat de scurta, sau sa dureze la nesfarsit. Sase luni sunt o nimica toata, sunt poate viata unui om, sunt doau treimi din timpul pe care un copil il petrece in pantecul mamei.

Poti sa te indragostesti de cineva intr-una sau un milion de secunde.  Sa-l iubesti, iti poate lua o viata intreaga. Sa nu-l mai iubesti, timp.

Stii ca iubesti atunci cand te doare lipsa, cand te umple de bucurie prezenta, cand totul se scalda intr-o alta lumina si atunci cand contururile, dar si sensurile lucrurilor din jur sunt mult mai usor descifrabile. Pentru ca iubirea da nastere unui alt limbaj. Mai mult, banuiesc ca se poate sau nu, in functie de disponibilitatea fiecaruia de a da si de a primi. De ceea ce il impinge sa continue sau il opreste atunci candar putea merge mai departe.

Nu avem nicio certitudine. Doar cea a mortii si a trecutului, desi,  de multe ori, fabricam un trecut aflat in concordanta cu ceea ce ne-am fi dorit sa se intample, cu idealurile si dorintele noastre nematerializate. Trecutul care ne insoteste trebuie sa fie suportabil, sa putem trai cu el, sa-l purtam in spate fara sa ne cocoseze. Cat despre control, aceasta este doar o iluzie menita sa ne salveze de la o crunta depresie. Nu detinem controlul asupra nimanui si a nimic, suntem doar noi, slabi si previzibili.

Dragostea continua sa fie motorul care invarte totul, chiar daca obiectul ei ti-a fost rapit. Chiar daca privirea lui nu se mai intersecteaza cu a ta, chiar daca mana lui nu se atinge de a ta, chiar daca parfumul se pierde si treptat ajungi sa nu-l mai simti, chiar daca durerea, dorul, tristetea, furia te coplesesc, si nimic nu se afla in fata ta pentru a le stavili, ea inca exista, independent de persoana spre care s-a indreptat. Dragostea nu moare odata cu usile trantite, cu tipetele si cu vorbele grele. Ea moare odata cu timpul. Timpul pierdut trantind usi, tipand si aruncand vorbe grele. Cu timpul pierdut dormind in loc sa-ti privesti iubitul cum doarme langa tine, timpul pierdut cu lucrurile inutile care te determina sa te trezesti in fiecare zi, dar care nu dau savoare vietii. Te poti dispensa de iubire, poti trai fara sa imparti patul cu cineva, dar bucuria de a imparti, fie patul, fie o bucata de ciocolata, fie un sarut, fie un tipat dispare intr-un loc de unde nu o mai poti recupera.

Am auzit de multe ori spunandu-se ca oamenii constientizeaza valoarea a ceea ce au avut, doar in mometul pierderii, adica atunci cand nu mai au. Eu cred ca acest lucru se intampla datorita inclinatiei noastre spre comparatie. Comparam in permanenta trecutul cu prezentul, oamenii din viata noastra, momentele traite, intensitatea trairii lor, sentimentele noastre si mai ales capacitatea celor din jur de a ne produce noua fericire.  Aceasta idee atat de absurda dar in acelasi timp de care oamenii nu se pot desparti nicio secunda, ajunge de multe ori sa umbreasca gesturile celorlalti, sa vorbeasca mai tare decat faptele care au ca scop tocmai indeplinirea ei.

Cateva secunde sunt prea mult in acest moment, si am senzatia ca ma pierd printre ele, ca nu mai reusesc sa astern aici ceea ce simt cu adevarat.

Nu am aflat pana acum daca sunt multe sau putine 23 328 000 de secunde,  pentru mine au trecut ca si cum ar fi fost una, si imi doresc sa adaug la nesfarsit zero-uri pentru a putea profita de fiecare. Sa nu uit.

Read the rest of this entry »

Written by sabina alexandra

July 30, 2009 at 01:11

Posted in Change my days

Despre iubirea mea

with 3 comments

Intotdeauna am visat mai mult decat o permite bunul simt. Dar mi-a placut, imi place, ma hraneste si nu ma lasa prada deznadejdii in momentele in care sunt inconjurata de tristete. Iubirea mea e simpla, e un vis atat de frumos, incat nu este nici macar prostesc.  Desi tot timpul am spus ca filmele sunt filme si ca nu exista asemenea povesti in realitate, exista totusi trei dintre acestea care ilustreaza iubirea mea, in moduri diferite, dar foarte aproape de adevar.

Primul este Meet Joe Black, a carui poveste miraculoasa, probabil siropoasa pentru anumite gusturi, are acea simplitate de basm, si iti permite pentru doua ore sa crezi ca iubire dincolo de orice nu este doar un mit.

“Love is passion, obsession, someone you can’t live without. If you don’t start with that, what are you going to end up with? Fall head over heels. I say find someone you can love like crazy and who’ll love you the same way back. And how do you find him? Forget your head and listen to your heart. I’m not hearing any heart. Run the risk, if you get hurt, you’ll come back. Because, the truth is there is no sense living your life without this. To make the journey and not fall deeply in love – well, you haven’t lived a life at all. You have to try. Because if you haven’t tried, you haven’t lived.

Trust, responsibility, taking the weight for your choices and feelings, and spending the rest of your life living up to them. And above all, not hurting the object of your love.

So that’s what love is according to William Parrish?

Multiply it by infinity, and take it to the depth of forever, and you will still have barely a glimpse of what I’m talking about. “

Al doilea este fabulosul The Notebook, care incepe prin a-ti spune ca a existat un om a carui mareata si unica realizare in intreaga sa viata, a fost sa iubeasca o femeie mai mult decat orice altceva pe lume.

“I am nothing special; just a common man with common thoughts, and I’ve led a common life. There are no monuments dedicated to me and my name will soon be forgotten. But in one respect I have succeeded as gloriously as anyone who’s ever lived: I’ve loved another with all my heart and soul; and to me, this has always been enough.”

Iar al treilea, Closer, te loveste in stomac, te doare si te oripileaza, dar este la fel de sincer si de frumos, lipsindu-i doar idilicul.

“I fell in love with her, Alice.

Oh, as if you had no choice? There’s a moment, there’s always a moment, “I can do this, I can give into this, or I can resist it”, and I don’t know when your moment was, but I bet you there was one.

And you left him, just like that?
It’s the only way to leave. “I don’t love you anymore. Goodbye.”
Supposing you do still love them?
You don’t leave.
You’ve never left someone you still love?
Nope.”

“Ne trezim, luam micul dejun pe malul Senei, croissante si Verveine, ne tinem de mana, iar cu cealalta cititm. Ne plimbam prin parc, deodata se opreste: ma strange in brate si danseaza cu mine, ma invarte tare si sa rasuceste si este o muzica atat de frumoasa, dar eu nu o aud foarte bine. O aude elNe petrecem restul diminetii in librarii si pe strazi, iar la pranz, mancam din aceeasi farfurie si nu ne putem uita in alta parte decat unul in ochii celuilalt.  Imi citeste pe o banca poezii si ma mangaie pe par.  Ma duce la opera, iar el poarta costum si eu rochie neagra. Ne tinem de mana, pur si simplu nu ne putem dezlipi, iar oamenii din jur ne privesc de parca am fi din alta lume. Din cand in cand ma strange la pieptul lui, foarte tare si ii aud inima cum bate. Miroase a parfum frantuzesc si pielea lui este ca o foaie dintr-o carte veche de povesti. La sfarsit apaludam si plangem impreuna de emotie. Iesim, afara este frig iar el imi pune haina lui pe umeri fara sa ma faca sa arat precum un om al strazii. Alergam spre turn, urcam pana la ultimul etaj. Parisul este coplesitor. Ma saruta atat de lung incat mi se taie rasuflarea. Imi spune ca ma iubeste. Dar stiu asta deja. Privim imbratisati luminile si coboram. Ne impiedicam, radem, ne sarutam la fiecare colt de strada. Urcam in mansarda si incepe sa ploua, se aude atat de frumos. Imi desface parul (cu rabdare, desi aveam atatea agrafe), ma dezbraca frumos, are grija de mine, ma ia in brate, ma aseaza intr-un pat mare, alb si putin rece. Ma acopera el, sa nu-mi fie frig. Ma iubeste ca nimeni altcineva, dorindu-ma si traind intr-un timp care pentru ceilalti oameni nu exista. Pielea noastra e incinsa de prea multa dragoste. Ultimele stele dispar si soarele rasare, ocrotind orasul. Geamul imens, larg deschis, lasa inauntru aerul proaspat si viu, de dimineata. Ne imbratisam atat de strans, de parca ne-am teme sa nu ne desparta cineva. Adormim tinandu-ne de mana, cu picioarele incolacite si cu buzele lipite. Deschidem ochii in aceeasi secunda. Nu stim ce zi este.

Written by sabina alexandra

July 29, 2009 at 16:47

Posted in Change my days

Note false, dragoste sau liberalism

leave a comment »

“Cand filosofii isi imagineaza societati utopice, rareori le concep ca pe niste creuzete in care se topesc diferentele; mai degraba aceste societati sun bazate pe asemanari de gandire si pe unitate, similaritate si omogenitate, o serie de scopuri si presupuneri comune. Tocmai aceasta congruenta facea ca viata alaturi de Chloe sa fie atat de atragatoare, faptul ca dupa nesfarsite si ireconciliabile divergente in materie amoroasa, gasisem pe cineva ale carui glume le puteam intelege fara dictionar, ale carui vederi pareau miraculos de apropiate de ale mele, ale carui simpatii si antipatii faceau tandem cu ale mele si in a carui companie ma trezeam spunand in mod repetat “Uluitor, tocmai ma pregateam sa spun/ gandesc/ fac exact acelasi lucru…”

Criticii iubirii au avut intotdeauna indreptatite suspiciuni asupra fuziunii, asupra credintei ca diferentele dintre doi oameni pot fi sterse pana la punctul in care cei doi se contopesc intr-unul singur. Suspiciunea deriva din sentimentul ca este mai usor sa presupui similaritatea decat distinctia (ceea ce este familiar nu trebuie inventat) si ca in absenta dovezii contrariului, intotdeauna vom inventa ceea ce stim si nu ceea ce nu stim si ne sperie. Ne indragostim pe baza unui material insuficient si ne completam ignoranta prin dorinta. Dar, asa cum subliniaza criticii, timpul va dovedi ca pielea care ne separa trupurile nu este numai o bariera fizica, ci un reprezentant al unor contradictii  psihologice  mai profunde, pe care ar fi o prostie sa incercam sa le transcendem.

In momentele noastre mai idealiste, ne imaginam ca iubirea romantica ar fi inrudita cu iubirea crestina, o emotie universala ce declara ca “te voi iubi pentru tot ceea ce esti”, o iubire neconditionata, care nu cunoaste limite, care adora orice fel de pantof, care este intruchiparea acceptarii.  Dar certurile care ii bantuie pe amanti le reamintesc ca iubirea crestina nu supravietuieste tranzitiei catre dormitor. Mesajul ei pare mai potrivit planului universal decat celui particular, despre dragostea dintre toti barbatii si toate femeile, despre dragostea dintre doi vecini care nu se aud unul pe altul sforaind. Din cauza criteriilor dragostea devine dureroasa, pentru ca atunci cand incercam sa-l transformam pe vecinul A in vecinul B, sau pe vecinul B in B-ul idealizat pe care ni-l imaginaseram inainte de casatorie, atunci incep sa zboare pantofi si se dau divorturi. In aceasta prapastie dintre idealul imaginat si realitatea revelata de trecerea timpului se nasc nerabdarea, perfectionismul si in final intoleranta. Chloe si cu mine nu ne-am fi permis niciodata o asemenea intensitate a certurilor daca am fi fost doar prieteni. Prietenii sunt despartiti de o membrana protectoare, derivata dintr-un cod al bunei-cuviinte si politetii, o teaca de lipsa de familiaritate biologica ce impiedica patrunderea loviturilor ostile. Intoleranta incepe cu doua elemente: un concept despre corect si gresit si ideea ca nu-l poti lasa pe celalalt sa traiasca fara sa-l obligi sa vada lumina adevarului.

Cand doi oameni nu mai reusesc sa transforme diferentele dintre ei in glume, e un semn ca au incetat sa se iubeasca (sau cel putin au incetat sa doreasca sa faca efortul care constituie 90% din iubire). Umorul captuseste zidurile iritarii dintre idealuri si realitate: in spatele fiecarei glume era un avertisment despre o diferenta, chiar despre o dezamagire, dar era o diferenta dezamorsata- si ca atare se putea trece peste ea fara sa fie nevoie de un pogrom.”

Written by sabina alexandra

July 28, 2009 at 01:03

Posted in Essays in love

Marxism

leave a comment »

“Gandirea occidentala are o lunga si sumbra traditie in a argumenta ca in ultima instanta dragostea nu poate fi conceputa decat ca un exercitiu marxist de admiratie unilaterala, in care dorinta se hraneste din imposibilitatea de a vedea vreodata dragostea impartasita. Conform acestui punct de vedere, dragostea e numai o directie, nu un loc, si se sfarseste o data cu atingerea scopului sau, posedarea persoanei iubite (in pat sau altfel). Intreaga poezie a trubadurilor din secolul XII provensal e bazata pe amanarea coitului, poetul repetandu-si lamentatiile catre o femeie care refuza in mod repetat ofertele barbatului disperat. Patru secole mai tarziu, Motaigne avea aceeasi idee despre ceea ce face dragostea sa sporeasca, atunci cand spunea: “In dragoste nu exista nimic in afara de o dorinta disperata pentru ceea ce fuge de noi”- punct de vedere reluat de maxima lui Anatole France: “Nu se obisnuieste sa iubesti ceea ce ai.” Sthendal considera ca dragostea nu apare decat pe baza fricii de a pierde persoana iubita, Denis de arougemont argumenta: “Cea mai serioasa obstructie e cea preferata fata de toate celelalte. Este cea mai potrivita pentru a spori pasiunea”, iar Roland Barthes limita dorinta la a tanji dupa ceea ce este prin definitie de neatins.

Conform acestei viziuni, amantii nu pot decat sa oscileze intre polii gemeni ai lui a tanji dupa si a fi iritat de. Dragostea nu cunoaste cale de mijloc, e numai o directie, ceea ce doreste ea nu poate dori dupa ce a capatat. De aceea dragostea se va autodistruge prin implinire; posedarea celei dorite ucide dorinta.”

Asa se pierde oare si dorinta de a face un efort, dorinta de a ii fi pe plac celuilalt, dorinta de a pastra mirajul? Odata instalat confortul, odata obisnuiti cu cel de langa noi, nu mai trebuie sa-l seducem, sa-l cucerim, este o certitudine, ca intr-un fel sau altul ne apartine, este acolo , ne mai reprezentand astfel un obiectiv demn de atins. Si asa, incetul cu incetul, putem sa scoatem la iveala si partile din noi de care suntem mai putin mandri, ne permitem sa il ranim cu mai multa usurinta pe celalalt. Pentru ca este al nostru, nu mai traim doar cu dorinta arzatoare de a il avea.  L-am dobandit, si interesul nostru pentru el scade fiind inlocuit treptat cu un soi de ura mascata pentru ca nu ne mai starneste curiozitatea si nu ne mai simtim capabili de a urni muntii din loc pentru a il cuceri.

Written by sabina alexandra

July 27, 2009 at 11:33

Posted in Essays in love

Idealizarea

leave a comment »

“Essays in love” este o carte pe care o recitesc din timp in timp pentru ca imi aduce aminte de fiecare data de lucrurile pe care parca ma incapatanez sa le uit. Alain de Botton descrie anumite etape ale procesului de indragostire si ale unei relatii in general, cu luciditate, umor, o umbra de tristete, dar fara resentimente.

“”E atat de usor sa vezi in adancul oamenilor si nu-ti ajuta la nimic”, remarca Elias Canetti, facand aluzie la cat de simplu si in acelasi timp cat de inutil e sa le gasim celorlalti defecte. In consecinta, nu cumva ne indragostim un pic si din dorinta trecatoare de a nu mai vedea in adancul oamenilor, fie si cu pretul unei partiale orbiri? Daca cinismul si dragostea se afla la capetele opuse ale unui spectru, nu ne indragostim uneori ca sa scapam de cinismul debilitant la care suntem predispusi? Nu exista oare in fiecare coup de foudre o exagerare voluntara a calitatilor persoanei iubite, exagerare care ne distrage atentia de la deziluzie, focalizandu-ne energiile asupra unei anumite figuri, in care suntem in stare sa credem pentru scurt timp si in mod miraculos?”

Ceea ce este atat de inspaimantator este masura in care poti sa idealizezi pe cineva, cand iti e atat de greu chiar sa te suporti pe tine insuti- tocmai pentru ca asa o problema exista…Trebuie sa-mi fi dat seama ca si Chloe e un simplu om (cu toate implicatiile cuvantului) dar nu mi se poate oare ierta- datorita stresului calatoriei si al existentei- dorinta de a uita acest gand? Orice act de a te indragosti implica (adaptand o vorba a lui Oscar Wilde) triumful sperantei asupra autocunoasterii. Ne indragostim sperand ca nu vom gasi in celalalt ceea ce stim ca se afla in noi- toata lasitatea, slabiciunea, lenea, necinstea, compromisul si pura prostie. Il inconjuram pe cel ales cu un cordon de iubire si hotaram ca tot ce se afla in interior va fi cumva scutit de defectele noastre, si ca atare, demn de iubit. Plasam in celalalt o perfectiune pe care pe noi de eludeaza si prin unirea cu cel iubit speram ca intr-un fel sa pastram (impotriva evidentei auticunoasterii) o credinta precara in specia umana.

De ce faptul ca am realizat toate acestea nu m-a impiedicat sa ma indragostesc? Pentru ca lipsa de logica si naivitatea dorintei mele nu depaseau nevoia mea de a crede. Cunosteam vidul pe care il putea umple iluzia romantica, cunosteam euforia de a descoperi ca cineva, oricine, este minunat. Cu mult inainte de a da ochii cu Chloe, trebuie sa fi avut nevoie sa gasesc in altcineva perfectiunea pe care n-o sesizasem niciodata in mine insumi.

Daca iubirea se intampla atat de rapid este probabil pentru ca dorinta de a iubi exista dinainte de persoana iubita- nevoia si-a inventat solutia. Aparitia persoanei iubite este numai stadiul secundar al unei nevoi anterioare (in mare masura inconstienta_ de a iubi pe cineva- foamea noastra de dragoste modelandu-i trasaturile, dorinta noastra cristalizandu-se in ele. (dar partea cinstita din noi nu va lasa niciodata amagirea necontestata. Vor fi intodeauna momente cand ne vom indoi daca cea iubita exista cu adevarat asa cum ne-o imaginam- sau daa nu e cumva doar o halucinatie ppe care am inventat-o ca sa impiedicam inevitabila cadere ca urmare a lipsei iubirii.)”

Si atunci ma intreb, ce se intampla cand indragosteala dispare? Ne lovesc unul cate unul, drept in fata, defectele celuilalt? Tot mirajul se spulbera si fiinta acea perfecta devine doar creatia sufletului nostru care tanjeste dupa iubire? Ce rost au atunci reprosurile aruncate dupa un timp, in care unul dintre cei doi se plange ca celalalt nu mai este ca la inceput, ca ceva s-a schimbat? Nu au niciun rost, banuiesc, din moment ce schimbarea a survenit in interiorul nostru, noi suntem cei care odata am proiectat perfectiunea in omul de care ne-am indragostit , si tot noi suntem cei care nu avem capacitatea de a privi adevarul, care dealtfel a fost acolo din primul moment, cu mai mult optimism si mai multa detasare. Asa cum noi suntem cei care facem ca lucrurile sa para perfecte, tot noi le distrugem mai devreme sau mai tarziu.

Written by sabina alexandra

July 27, 2009 at 10:54

Posted in Essays in love